O dilemă fonetică
Cu mai mult timp în urmă, un coleg filolog m-a oprit – destul de abrupt – prin Universitate. Era plin de indignare şi, în mod vizibil, avea nevoie de un interlocutor, pentru a-şi povesti, terapeutic, necazul. „Bătrîne“ – îşi începu el litania, fără alte politeţuri introductive – „nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta. Nu mă refer la anumiţi oameni din serviciile administrative, ci la administraţie ca fenomen mondial. A devenit un monstru autist – şi, iată, tu care le ai cu astea, vei observa că vorbesc aici de-a dreptul nietzschean (făcu un gest de alintătură, cum s-o clasific, academică) –, ce ne mănîncă sufletele tuturor. Trăieşte doar pentru sine, înfruptîndu-se, vampiric, din sîngele multitudinii. Nu serveşte omului simplu, aşa cum ar trebui să se întîmple (administratorul este, pînă la urmă, ştii tot atît de bine ca şi mine, şi etimologic vorbind, dacă ne gîndim la cuvîntul suprem al administrării unui sistem, cel de ministru, un servitor al mulţimii), ci trăieşte din biata lui fragilitate. De la ministeriabili, pînă la ultimii directoraşi, numai vampiri. Adevăraţi paraziţi ontologici, hrăniţi adică direct din fiinţă. Din sărmana fiinţă umană.“
Simţind, probabil, în uşoara mea agitaţie psihosomatică, nevoia mişcării ceva mai concludente dinspre teoreticul banal-abstractizant către situaţiunea concret-edificatoare (şi generatoare, în fond, a neostoitei iritări la care eram martor!), amicul meu trecu la exemplificări. „Dragul meu, administraţia şi-a creat pînă şi un limbaj al ei, pe care poţi să-l interpretezi cum vrei, acesta reuşind să acopere toate variantele posibile spre care realitatea ar putea evolua sau involua. Ei (administratorii, bănuiesc, n.m.) consideră că discursul lor ar fi diplomatic, metaforic şi nuanţat carevasăzică, dar nu e decît ucigaş, creator de confuzii fatidice, ceea ce pe mine, ca lingvist, mă omoară. Ori de cîte ori mă duc cu o petiţie la sistem (acum chiar că ajunsese să se exprime nietzschean, n.m.) – legitimă, desigur, mă ştii doar că nu sînt reclamagiu – primesc aprobările – între ghilimele, pune, te rog, cuvîntul aprobări! – cele mai absurde. Dacă cer administraţiei blocului libertatea de a-mi închide, cu o uşă suplimentară, intrîndul la apartamentul propriu, mi se răspunde, grotesc, că se aprobă, dar numai cu acordul semnat al tuturor celorlalte 84 de familii din bloc, acord pe care, bineînţeles, nu-l voi primi niciodată.“ Colegul meu nervos făcu o pauză de respiraţie.
„Dacă“ – reluă el parcă mai obosit – „mă pune Sfîntul să solicit instituţiei aprobarea de a participa la o conferinţă internaţională în domeniul meu, mi se răspunde da, cu acoperirea personală a cheltuielilor. Dacă cer prelungire cu cîteva luni, la teză, pentru vreun doctorand de-al meu bugetar, mi se comunică, da, cu taxă. Dacă mă duc la circumscripţia financiară, şi spun – amînaţi-mi, vă rog, cu o lună, plata impozitului pe drepturi de autor –, răspunsul este, ai ghicit, nu mă îndoiesc, de acord, cu achitarea penalităţilor ce se impun. Dacă solicit despăgubirea legală a maică-mii – venită din Basarabia în ’40 – de către stat, precizînd că avem toate documentele doveditoare ale refugiului, mai puţin estimarea valorii fostei proprietăţi din Republica Moldova, întrucît autorităţile locale – rusofone – refuză, în prezent, să ne-o trimită, verdictul autorităţilor noastre, deşi politicos, sună totuşi ameţitor: aprobăm, cu deosebită plăcere, pe baza existenţei documentului oficial moldovenesc. Cer, la Primărie, intabularea garsonierei mătuşii decedate, menţionînd faptul că, din motive obiective, dumneaei nu poate să mai semneze şi mi se dă replica infailibilă – da, cu semnătura proprietarei de drept.“ Amicul mă privi exasperat, roşu ca un rac.
„Recent“ – continuă interlocutorul meu indignat – „am cerut Universităţii să mă lase să folosesc Aula Magna pentru lucrările simpozionului nostru anual de lingvistică şi ştii ce mi s-a răspuns?“ Am ridicat, interogativ, sprîncenele. „Da, dar cu prioritatea tuturor celorlalte activităţi academice ce ar putea avea loc, în incintă, în perioada respectivă. Adică nu, omule. Aici apare deruta mea fundamentală. De ce nu sînt toate aceste solicitări respinse de facto? De ce ne trebuie răspunsul prin învăluire? De ce apelăm mereu, în administraţie, la acest pervers limbaj diplomatic? De ce ne ascundem, ipocriţi, după formule oximoronice? Ca filolog, solicit un răspuns (am fost pe punctul de a-i recita automat – aprob nevoia unui răspuns, cu condiţia anulării tuturor întrebărilor de mai sus –, însă, observînd seriozitatea întunecată a amicului, m-am abţinut, n.m.). În ultimă instanţă, administraţia derulează un act de corupere a limbii şi, mai ales, a sensului ei. Da-ul devine nu. Cele două antonime se combină dizgraţios, funcţionînd ca un fel de nu-da ori da-nu.“ Colegul păru, fugitiv, luminat de o revelaţie. „Mă gîndesc“ – adăugă el imediat – „că, pe cererile oficiale, ar fi mai corect, din unghi lingvistic, să se scrie ceva bizar, o amestecătură între da şi nu, de genul nd, dn sau, mai coerent fonetic (am uitat să precizez că amicul e un fonetician remarcabil, n.m.), du, na, au, ua, an, ud.“
Cuprins de un momentan vertij, am făcut gestul de a mă sprijini de perete. Prietenul se opri brusc din tiradă şi, pesemne nedumerit de prelunga şi suspecta mea tăcere, mă întrebă imperativ: „Nu spui chiar nimic, bătrîne? Nu-i aşa că am dreptate?“. Ca fiu sincer, eu tocmai îmi amintisem că eram directorul Şcolii doctorale de la Litere şi, ca atare, am lătrat scurt, lipsit de tentaţia oricărei concesii: „Au!“.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.