Nu vreau ca muzica mea să fie ascultată de o minoritate - inteviu cu Roberto FONSECA

13 mai 2008   La zi în cultură

Considerat unul dintre cei mai talentaţi tineri muzicieni cubanezi ai momentului, pianistul Roberto Fonseca (n. 1975) a făcut parte din proiectul Buena Vista Social Club, iar anul trecut şi-a lansat primul album solo. În 2005 a cîntat pe scena Sălii Palatului alături de Ibrahim Ferrer, iar acum va concerta în două spectacole proprii: pe 14 mai la Bucureşti şi pe 15 mai la Timişoara. Cînd eraţi copil - aţi povestit undeva - obişnuiaţi să ascultaţi Beatles la radio împreună cu mama dvs.; nu v-aţi dorit să ajungeţi star rock? Care a fost rolul părinţilor în formarea dvs. ca muzician? Acasă eram întotdeauna înconjuraţi de muzică: ori cînta mama, ori studiau fraţii mei... Eram o familie simplă şi ascultam la radio ce se întîmpla în lume din punct de vedere muzical, pentru că prindeam şi cîteva posturi din străinătate. În felul acesta ascultam muzică de toate genurile. În parte, asta a fost ceea ce m-a făcut să îl imit pe Ringo Starr pe vremea cînd eram baterist în prima mea trupă. Bine, încă mai vreau să fiu un rock star, dar cu muzica mea! Am un frate baterist şi încă unul pianist, iar mama e cîntăreaţă. În mod sigur, faptul că provin dintr-o familie de muzicieni m-a influenţat foarte mult şi, datorită acestui fapt, sînt disciplinat şi compun muzică tot timpul. I-aţi urmat legendarului Ruben González în Buena Vista Social Club; aţi simţit vreo presiune? Sigur, am simţit oarecare presiune. Ruben a ridicat foarte mult standardele în muzica cubaneză şi era de datoria mea să menţin ştacheta ridicată, din respect pentru Ruben şi pentru Ibrahim. În orice caz, a fost o mare şansă să fiu în apropierea lor, nu numai ca muzicieni, dar şi ca oameni. Ei doi erau nişte îngeri care au ajuns la noi prin muzică. Aţi făcut turnee în toată lumea, inclusiv în România, ca pianist al lui Ibrahim Ferrer căruia i-aţi şi produs albumul postum; cum v-aţi "împăcat", dat fiind background-ul dvs. de jazz? Muzica e una singură, iar atunci cînd faci muzică din adîncul sufletului şi cu mult respect, totul fuzionează şi curge ca un singur stil. Întotdeauna eram foarte atent şi respectam toate criteriile lui Ibrahim şi, în acelaşi timp, el mă asculta şi îmi respecta ideile. De aceea ne-am înţeles foarte bine şi, de la prima notă, a existat o comunicare foarte bună între noi. Cu ce impresii v-aţi întors după acel concert din 2005? Aţi ascultat jazz românesc? După acel concert mi-am spus din nou că nu contează cît de departe eşti de casă şi cît de diferită este limba vorbită, trebuie doar să te dedici cu totul şi să încerci ca, prin intermediul muzicii - un limbaj universal -, să te faci înţeles într-un fel foarte simplu, direct şi transparent, aşa cum o făcea Ibrahim. Nu am avut atunci ocazia să ascult muzică românească, dar mi-ar plăcea să ascult folclor. Pentru primul dvs. album solo aţi compus toate cele zece cîntece pe care le interpretaţi alături de Carlinhos Brown, Cachaíto López şi Omara Portuondo. Ce înseamnă Zamazu? Cîteodată compuneam în turneu, după repetiţiile pentru turneul cu Ibrahim sau acasă. Compoziţiile sînt trăirile mele, experienţele din fiecare colţ de lume pe care l-am vizitat, iar cuvîntul "zamazu" este inventat de Paola, una dintre nepoatele mele, care încerca să vorbească în alte limbi şi toată lumea o înţelegea foarte uşor - pur şi simplu zicea ceva de genul "zamazamazu"... Este ceea ce vrem să şi obţinem cu acest disc: să devină parte din viaţa oricărui ascultător, indiferent cît de departe de Cuba ar fi ţara lui. Cum vă simţiţi în postura de "cel mai promiţător şi talentat muzician cubanez"? Niciodată nu mă gîndesc la asta. Vreau doar ca acela care mă ascultă să rămînă vrăjit şi să simtă foarte intens muzica, aşa cum o trăiesc şi eu. Poate de aceea, cu altă ocazie, am fost numit "creatorul pop-jazzului". Nu vreau ca muzica mea să fie ascultată de o minoritate, şi nu e vorba aici de vreun interes comercial. V-aţi găsit un stil printre atîtea influenţe, de la muzică clasică şi cubaneză tradiţională, la jazzul modern? Această diversitate a influenţelor se datorează faptului că am crescut, graţie familiei mele, înconjurat de stiluri muzicale diferite. Rezultatul prezent este muzica mea. Întotdeauna mi-a plăcut să amestec stilurile şi să sparg tiparele, riscînd şi căutînd mereu sonorităţi diferite. Herbie Hancock v-a invitat să cîntaţi alături de el la Tokyo Jazz Festival în 2002. Nu v-aţi dori ca într-o zi să cîntaţi alături de muzicieni americani de jazz şi să lăsaţi în urmă, măcar o dată, rădăcinile muzicale? Nu cred că e posibil să renunţ la rădăcini, pentru că atunci nu aş mai fi eu şi nu ar mai fi stilul meu. Cu toate astea, da, mi-ar face mare plăcere să cînt cu alţi muzicieni de jazz - ei cu stilul lor şi eu cu al meu - să vedem ce se întîmplă. Acum doi ani la Paris aţi cîntat live într-o prezentare de modă a creatoarei Agn

Mai multe