„Nu vă credeţi eliberaţi de cenzură!“ – interviu cu Jacques Le RIDER
Jacques Le Rider (n. 1954) este profesor universitar, germanist și istoric francez, specialist în modernitatea vieneză și spațiul central-european. A fost director al Institutului Francez din Tübingen și atașat cultural al Ambasadei Franței la Viena. Este renumit datorită lucrărilor sale consacrate spațiului central-european, dintre care, traduse în limba română, Mitteleuropa (Polirom, 1997) și Jurnale intime vieneze (Polirom, 2001).
Vă aflați la Timișoara, la Festivalul Internațional de Literatură, pentru a vorbi, printre altele, despre cenzură și despre felul în care cenzura preventivă, totalitară, trece, în epoca modernă, în cenzura invizibilă, structurantă. Vă propun ca aceasta să fie tema dialogului nostru și să începem prin definirea termenului. Așadar, ce este cenzura și la ce folosește ea?
Definiția cenzurii este bine cunoscută, este o instituție care este legată de apariția tipografiei, și care există sub o formă organizată, structurată încă din secolele XV-XVI, care a fost mult timp împărțită între o cenzură a Bisericii și o cenzură a statului. Progresul secularizării din secolul al XVIII-lea a făcut ca, progresiv, statul să recupereze toate prerogativele cenzurii ecleziastice. În țările democratice ale Europei de Vest, în țările modernizate, liberalizate, cenzura a fost mai cu seamă înțeleasă ca o cenzură a presei, a spectacolelor – acestea erau cele două obiecte ale cenzurii în secolul al XIX-lea. Cenzura a fost progresiv abolită în aceste țări. În Franța, cenzura spectacolelor a dispărut complet la începutul secolului al XX-lea.
Vorbim despre cenzura preventivă, organizată.
Da, despre cenzura care autorizează în prealabil. Liberalii progresiști au considerat că suprimarea cenzurii a fost o achiziție care garantează libertatea de exprimare și, mai general, libertatea culturii și a comunicării. Teza unor autori vienezi care sînt punctul de plecare al considerațiilor mele, Karl Kraus și Freud, sugerează că această cenzură nu putea pur și simplu să dispară, de vreme ce ea era parte a sistemului cultural într-o manieră invizibilă, informală, neinstituționalizată, necoordonată și controlată de stat, dar difuzată în întreg corpul social, în toate instituțiile acestuia.
Cenzura care e prezentă în societate fără ca cineva, o autoritate, să și-o asume oficial.
Trebuie să admitem că această a doua formă a cenzurii are un sens metaforic, este un concept metaforic care aplică numele de cenzură, prin analogie, unor noi procese.
Întorcîndu-ne puțin la sensul prim al cenzurii: în Roma Antică, cenzorul era cel care se ocupa cu recensămîntul populației și, în egală măsură, cu supravegherea moravurilor. Ce împarte presa cu acest registru al moravurilor?
Istoric, cenzura, înaintea cenzurii moderne și contemporane, a cunoscut forme foarte diferite. La Roma, cenzorul este cel care se asigură că fiecare categorie, fiecare clasă a societății își îndeplinește obligațiile față de colectivitate și, în mod special, obligațiile fiscale. Există tot timpul în cenzură acest dublu sens de fiscalitate și control: controlul unei bune întrebuințări a banilor. Sensul contemporan se precizează în mod progresiv și trece prin acest control al declarațiilor publice, al scrierilor politice și literare. Deja la Roma toată lumea știa că Virgil a avut serioase îngrijorări din cauza cenzurii, care era o realitate.
Există, din capul locului, o legătură între cenzură și politic.
La început, cenzura are de-a face cu controlul politic și moral. Ceea ce apărea consubstanțial cenzurii este faptul că era normativă, că acționa în numele unei bune opinii contra opiniilor greșite, acționa în numele bunelor moravuri împotriva tuturor celor care le încălcau. Cenzura presei și a spectacolelor din secolul al XVIII-lea a acordat o mare importanță sexualității. Vedem bine că cenzura avea de-a face cu controlul bunelor moravuri.
Știm că în spațiul ex-comunist cenzura are o puternică încărcătură negativă. Pentru Karl Kraus, însă, scriitorul și jurnalistul austriac care face obiectul unora dintre analizele dumneavoastră, cenzura este mai degrabă un fapt pozitiv, în orice caz preferabilă libertății nelimitate a presei, aceasta din urmă supusă unor interese economice și ale industriei. Era Karl Kraus un vizionar sau astăzi l-am considera pur și simplu un nebun?
Tot ce spune Karl Kraus trece în registrul ironiei și al paradoxului. Evident, într-o societate ideală, fără raporturi de forțe, cenzura nu e doar inutilă, ci și nefastă. Munca lui Karl Kraus constă în această deziluzionare a idealismului liberalilor democrați din epoca sa, care își imaginau, mai mult sau mai puțin sincer, că lupta contra cenzurii a fost cîștigată, că este vorba despre o achiziție esențială, despre un progres cultural, tehnic, așa cum a fost electricitatea. Tocmai această iluzie este ceea ce Karl Kraus denunță; el arată că, bineînțeles, cenzura vizibilă, instituționalizată, a dispărut, dar că ea a fost înlocuită de o nouă formă de raporturi de forțe, pe care o putem numi, într un sens metaforic și prin analogie, un nou tip de cenzură. Prin această critică, Karl Kraus a pregătit ceea ce astăzi numim critica media.
Jurnalistul, „demiurgul cel rău“
Karl Kraus nu îi iubea prea tare pe jurnaliști, acești demiurgi răi, cum îi numea, ei înșiși cenzori, de vreme ce livrează, odată cu informația, grile anume de lectură.
Jurnalistul acționează la ordinul unei redacții, nu are atît de multă libertate individuală. Mai apoi, redacția nu intenționează să pună pe agendă adevărul, să contribuie la progresul culturii, ci să asigure echilibrul economic al ziarului. Atunci, este evident că nu va vorbi despre lucrurile care nu îi aduc nici un beneficiu în termeni comerciali. Pentru o televiziune care nu atrage publicitate, informațiile nu interesează. Lucrurile despre care media nu vorbesc sînt o formă de negare a conținutului potențial care nu își găsește locul în presă și aceasta este cenzurare. Pe de altă parte, există anumite raporturi de forță în interiorul presei care legitimează anumite personalități dominante, care își impun punctele de vedere. Mai rău chiar: putem observa o coliziune între interesele economice și financiare și maniera în care sînt prezentate știrile care privesc activitatea companiilor. Este problematic un anumit ziar, de pildă, care se află în proprietatea unui holding cu interese în alte sectoare industriale.
Bun, dar ne putem afla și în situația în care holding-ul care finanțează este statul. În România, tocmai s-a votat ca Televiziunea și Radioul publice să fie finanțate de Guvern, eliminîndu-se taxele plătite de populație.
Pentru a fi concreți, vă citez un exemplu: să vedem cazul crizei financiare. Cum putem spera că media, proprietate a unui grup economic și financiar, ar putea avea relatări libere, critice apropo de sistemul bancar? Într-un asemenea punct important pentru lumea noastră contemporană, trăim într-un fel de secret de stat, în termeni metaforici și aici, pentru că nu statul este cel care controlează. Puterea nu mai controlează interesele bancare. Chiar și în Statele Unite, Congresul, președintele nu reușesc să controleze Wall Street. Presa nu publică niciodată o informație care ar putea revela adevăruri compromițătoare pentru sistem. Trăim într-un spațiu în care înfloresc teorii ale conspirației și ale complotului, pentru că mass-media, și vorbim aici despre cele care au un interes economic, nu despre mica difuzare, imprimă și transmit o viziune a lumii într-o manieră care evită mereu informațiile ce periclitează interesele economice, financiare ale proprietarilor, ale acționarilor. Uitați acest exemplu al crizei financiare, despre cum funcționează această cenzură invizibilă, informală, neatașată unei instituții de stat sau Bisericii: criza financiară este acoperită, în stupefacția generală a populației care nu înțelege toată această crimă contra valorilor muncii și contra producției, în vreme ce vieți întregi sînt devalorizate în favoarea altor valori speculative și toate acestea sînt la fel de secrete cum e o crimă a Mafiei, tocmai din cauza acestei cenzuri care ne face să trăim cu iluzia că dispunem de toate informațiile posibile.
Sîntem, pe de o parte, suprainformați, iar pe de altă parte, ratăm informațiile esențiale.
Sîntem suprainformați, dar, în realitate, sîntem expuși unei informații care are mai degrabă de-a face cu publicitatea decît cu o muncă a identificării informației puse în slujba adevărului, o informație critică. Putem ajunge la un nivel superior de generalizare, spunînd că logica media este una care face ca, într-un mod inconștient, la fel cum funcționează și cenzura intrapsihică la Freud, imperceptibil, viziunea asupra lumii să fie formatată de informații. Este o formă de manipulare, dar o manipulare care nu e guvernată de rele intenții, nu este vorba despre răutatea unor jurnaliști, ci este una structurală. De aceea e interesant să revii la autori ca Bourdieu, Freud și Foucault, pentru că ei arată cum limbajul uman este extrem de selectiv, iar construcția unei viziuni asupra lumii este și ea o formă de limbaj, așa cum sînt textele politice, literare și cum este limbajul nebuniei.
Ați amintit de Freud. Pentru Freud, cenzura este diferită de simpla interdicție și nu vizează acțiunea, ci mesajul. Cenzura controlează așadar mesajul. Extrapolînd, forțînd puțin, la nivelul societăților, întîlnim același mecanism al cenzurii?
Cenzura controlează mesajul, dar cenzura este chiar în mesaj. Parafrazîndu-l pe Marshall McLuhan, putem spune „Censorship is the message“. Cenzura este mesajul însuși și vă amintiți de categoriile a priori ale înțelegerii: categoriile a priori ale informației sînt, de fapt, cenzura structurală. Cenzura nu poate face altfel. Mass-media fac același lucru: sînt un fel de imitații care fac ca CNN, France Info, BBC și alte televiziuni, de pildă, să aibă aceleași imagini.
Intelectualul mediatic
Este această cenzură structurantă, inevitabilă, aceeași și în cazul scriitorilor? Cenzura de altădată, cea preventivă, viza în egală măsură literatura și presa.
Aici se găsește diferența dintre literatura industrială și scriitura avangardistă, vizionară.
Cea care își depășește epoca, trece dincolo de Zeitgeist.
Care încearcă, în orice caz, să se eschiveze de la acest spirit al timpului, de la conformism și care încearcă să depășească această cenzură invizibilă, să fie conștientă de această cenzură invizibilă, pentru a o dejuca.
Atunci intelectualul care este angajat în cetate este el supus acestei cenzuri invizibile?
Bine, asta depinde de ce anume înțelegem prin „intelectual angajat“. În secolul XX, intelectualul angajat a fost legat de sistemul mediatic. Intelectualul care folosește pentru cuvîntul lui puterea mediatică are riscuri enorme. Riscul este să devină doar un intelectual mediatic și atunci intelectualul angajat devine un fel de alibi ornamental al media. Pentru a face o televiziune funcțională, este nevoie de electricieni, de jurnaliști și de acești intelectuali mediatici, oameni care știu să formeze opinii, care știu să vorbească la televizor, care știu să scrie un articol și care știu să facă spectacol, fără a avea, însă, un rol critic. Scriitorul, filozoful, fizicianul, ei trebuie să fie exteriori sistemului; în interiorul sistemului, aceștia devin actori ai sistemului, participă la consolidarea sistemului mediatic.
Este o iluzie că te poți situa într-un punct de unde să vezi întregul, să rămîi obiectiv și să fii, în același timp, angajat?
Depinde foarte mult.Trebuie să examinăm lucrurile în mod critic, fiecare caz în parte. Există intelectuali total mediatici, care sînt, volens nolens, fără a-și da seama și care protestează dacă le spui, complet instrumentalizați de sistemul mediatic. Cenzura cea mai brutală, cum a fost cea comunistă în România, se baza pe intelectuali în serviciul Puterii, care interveneau pentru a legitima cenzura. Intelectualul nu are în el însuși o vocație a priori de a fi critic. Intelectualii mediatici sînt, în societățile democratice pluraliste, prelungirea acestor intelectuali ținuți în lesă de regimurile totalitare.
Libertatea nelimitată a presei
De unde întrebarea mea: care este punctul în care se întîlnesc libertatea nelimitată a presei, în sensul lui Mill, dacă vreți, și cenzura? Am în minte două exemple: primul este romanul lui Heinrich Böll, Onoarea pierdută a Katharinei Blum, unde o femeie a cărei viață este dezvăluită și expusă în presă ajunge să îl ucidă pe reporterul agresiv, iar cel de-al doilea este cumplita tragedie de la Charlie Hebdo.
Da, iată două cazuri-limită, care sînt condamnabile, cazul în care și cenzura invizibilă, dar și libertatea nelimitată a presei sînt utilizate fără scrupule. Acesta este un alt aspect despre care nu am vorbit: dispariția cenzurii nu înseamnă că nu există responsabilitatea jurnalistului: difuzarea știrilor false, minciuna legată de diverse interese rămîn condamnabile chiar și în justiție. Aici este vorba, însă, despre o cenzură a posteriori, pentru că sistemul admite că libertatea de exprimare trebuie exercitată și abia apoi abuzurile acestei libertăți sînt pedepsite. Între exercitarea libertății de exprimare și pedepsirea abuzurilor acestei libertăți se află un spațiu în care se derulează romanul lui Heinrich Böll. În ceea ce privește cazul Charlie Hebdo, atentatul poate fi interpretat ca un act de cenzură exercitat prin violență, a unei civilizații contra alteia, în numele religiei și al unei alte concepții asupra moralității și moravurilor. Evident, sîntem pe un teren extrem de delicat, pentru că moralitatea se manifestă prin violență. Au mai fost momente în istorie: Inchiziția, de pildă, este o perioadă cînd barbaria, violența sînt puse în serviciul Bisericii.
Am vorbit despre cenzura pozitivă. Are nevoie o societate de un anumit tip de cenzură?
Noi folosim acest termen de cenzură în sens metaforic. La Freud, cenzura funcționează așa cum funcționează într un aparat electric termostatul. Nu putem spune că termostatul este bun sau rău, ci doar că funcționează și asigură buna funcționare a aparatului sau nu, caz în care aparatul explodează sau este supraîncălzit. Pentru Freud, natura umană este programată pentru instinctele ei și toate reflecțiile freudiene au în vedere normativitatea fără de care ceea ce el numește bestia umană poate deveni mult mai rea decît animalul, pentru că acesta din urmă nu știe că e crud, nu e distructiv, ci acționează în numele instinctelor naturale. În accepția freudiană, cenzura e cumva dincolo de bine și de rău. Putem spune că funcționează bine atunci cînd copilul care a cunoscut o educație fericită utilizează energia pulsională pentru sarcinile școlare, își canalizează energia în serviciul unui ideal social. Există și situații în care cenzura este prost reglată, este cazul unui criminal, în general. Ce e interesant la Freud e că există în mod evident o comunicare permanentă între norma culturală, socială și normativitatea inconștientă a cenzurii, pentru că valorile sistemului social și cultural sînt interiorizate de copil încă de la începutul procesului educativ. Mai apoi, acest proces educativ poate contraria. Este cazul, de exemplu, al unei tinereți naziste, într un sistem totalitar, unde anumite atitudini de violență sînt considerate nu numai licite, dar normale și de dorit. Cînd un adolescent se află într-o societate unde antisemitismul e considerat ceva normal, dezirabil, încurajat de toate autoritățile societății, există o tendință de relaxare a cenzurii intrapsihice în materie de antisemitism, de respect uman.
Sigur, Freud vorbește despre individ. Putem însă extrapola această cenzură care reglementează, mai degrabă decît interzice, la nivelul societăților?
Este dificil să analizăm în acest fel, pentru că nu există altă formă de psihic decît cea individuală. În psihologia freudiană, există teoria liantului social prin identificare. Traversînd legăturile sociale, psihicul individual intră în comunicare și poate să se contamineze de fenomene de masă, unde procesul de identificare sfîrșește prin a fi un fel de abdicare a subiectului în fața altui subiect dominant.
Media, astăzi, nu mai înseamnă redacție, ziar, radio sau televiziune. Sîntem implicați cu toții într-un fenomen al Internetului, în social media. Mesajele sînt diseminate altfel. Jurnalistul este de multe ori cel care copiază pur și simplu un mesaj scris pe Facebook, Twitter.
Trecem cu Internetul în cealaltă extremă. Ce caracterizează media este o reglementare care face ca emițătorul mesajului mediatic să fie identificabil, în vreme ce Internetul stă sub acest semn al anonimatului. Este evident că nu putem reglementa cuvîntul, opinia anonime, pentru că acestea sînt de multe ori critice tocmai cu opinia mediatică. Putem considera că Internetul joacă un rol pozitiv, ca o alternativă la acest mare conformism impus de media dominante și că îi putem da Internetului acest rol de contracultură critică, unde minoritatea își găsește exprimare. Anumiți actori individuali își fac aici cunoscute investigații, anchete, care au fost cenzurate de conformismul oficial al media dominante. Acesta este aspectul pozitiv. Aspectul negativ este acela că anonimatul se eschivează de la responsabilitate. Astăzi, toată lumea știe că arma propagandistă cea mai eficientă a terorismului este chiar Internetul. Internetul are această caracteristică, de a putea intra peste tot și de a fi dificil de controlat. Pentru a controla sistemul ubicuu al Internetului avem nevoie de sisteme de control, ar trebui instalat peste tot un sistem chinezesc, unul similar celui din Coreea de Nord. Chiar și Coreea de Nord e de multe ori pusă în dificultate. Cenzura istorică, cea exercitată de Biserică și de stat, nu a fost nici ea perfectă. Chiar și sub Stalin puteau circula, cu pericolul vieții și fără a fi ușor, anumite cărți. Astăzi, cenzura invizibilă acționează în numele unei securități generalizate: pentru a prinde peștele cel mare, pescuim sute de alți pești care nu îl interesează pe pescar și care sînt aruncați mai apoi, morți, înapoi în apă.
a consemnat Magda GRĂDINARU