"Nu sînt de acord"
- răspuns scrisorii trimise de domnul Lucian Mîndruţă creatorilor de artă urîtă -
Am mai întîlnit confuzia pe care o identific la dumneavoastră în raport cu arta contemporană şi aş dori să încep această scrisoare deschisă prin a o corecta. Artele vizuale nu trebuie confundate cu entertainment-ul, prin prisma faptului că sînt vizuale. În cazul lor, trebuie acceptată posibilitatea de a face un efort de înţelegere (dacă se doreşte acest efort; altfel, nu ştiu pe nimeni care să fi fost băgat cu forţa într-un muzeu de artă contemporană) şi de a fi pus pe gînduri sau poate chiar întristat. Cînd există o folosire entertaining a unui mediu, am observat că unii ridică pretenţia ca mediul respectiv să fie exclusiv dedicat entertainment-ului. Să luăm drept exemplu un domeniu care nu are această dublă utilizare: filozofia. Cu siguranţă, cititorul ei trebuie să se străduiască un pic să o înţeleagă. Dacă citiţi Kierkegaard şi chiar înţelegeţi, s-ar putea să plîngeţi toată seara. Deci, se poate spune că filozofia prezintă riscul de a nu fi înţeleasă, de a angoasa sau chiar deprima. Nu este nicidecum entertaining. Similar artelor, filozofia nu are o utilitate materială şi nu se naşte din dorinţa de a realiza profit de pe urma ei. Cu toate acestea, nimeni nu spune cu atîta uşurinţă că e o porcărie, pentru că nu a înţeles-o sau pentru că nu îi place. Sau poate spune, dar în sufrageria propriei case, nu în public şi cu atît mai puţin în paginile unei publicaţii de cultură.
Cu siguranţă există, ca în orice domeniu, şi artişti slabi; dar fiecare pădure are uscăturile ei. Am convingerea că sînteţi conştient de lipsa de calitate a producţiilor multor oameni care activează în breasla dumneavoastră. Dar sînt ei un motiv pentru a lua în derîdere întreaga comunitate a jurnaliştilor?
Spuneţi că arta plictiseşte publicul. Eu vă întreb: oare duce lipsă publicul din ziua de azi de easy entertainment? Nu e ca şi cînd există un singur cinematograf în care rulează comedii romantice şi filme de acţiune, iar restul cinematografelor sînt cinemateci unde bieţii oameni sînt plictisiţi şi hăituiţi de angoasa(n)ţi precum Bergman şi Jodorowsky. Nu e ca şi cînd televiziunile difuzează toată ziua muzică simfonică şi film experimental. Să fim un pic serioşi. Mi se pare o alternativă sănătoasă să ai măcar cîteva locuri pentru artă. Şi, credeţi-mă, nu sînt multe în România.
Şi-acum, să trecem la ideea centrală a scrisorii dumneavoastră deschise: dreptul artistului de a primi finanţare de la stat, „adică de la oameni care muncesc cu un rost“. Spuneţi să nu există o „nevoie socială de a susţine o clasă de încrezuţi şi obosiţi, striviţi de sistem“, atîta timp cît încă nu s-a găsit un tratament pentru cancer. Logica pe care o folosiţi pentru a alătura două probleme care nu au absolut nici o legătură una cu alta mă lasă perplexă. Dar intru în jocul acesta absurd pentru a vă întreba ce s-ar întîmpla dacă finanţarea pentru cercetare în medicină s-ar face strict de către entităţi private. Atunci, vor fi susţinute numai acele direcţii care au o aplicabilitate pentru acea entitate, în timp ce alte studii importante pentru societate nu se mai realizează. În acest sens, puteţi să citiţi despre corporatizarea universităţilor, spre exemplu.
Nu sînt de acord cu această idee, nu pentru că, în calitate de artist, nu am din ce trăi. Ci pentru simplul motiv că, dacă arta depinde strict de finanţarea privată şi interesele ei, s-ar putea să arate ca rubrica de publicitate care ne întrerupe filmul de la televizor. S-ar putea ca finanţatorul privat să nu mai tolereze arta subversivă sau arta experimentală (deci cea care, poate, e mai greu de priceput), din motiv că poate CEO-ul vrea floricele pe cîmpii (a nu se înţelege aici că toţi oamenii de afaceri sînt nişte inculţi). Pe scurt, interesul privat e prea capricios şi limitat pentru a asigura toate direcţiile de dezvoltare ale artei contemporane. Nu vă închipuiţi, domnule Mîndruţă, că noi ne lăfăim în fonduri de stat şi stăm cu burta la soare între două sesiuni de finanţare sau burse acordate de către stat. Vă rog, interesaţi-vă cum stă treaba cu banii alocaţi artei contemporane. Vă asigur că este extrem de slab finanţată.
Însă motivul pentru care m-am hotărît să vă răspund este tonul extrem de nepotrivit cu care aţi compus scrisoarea dumneavoastră către artişti, în bloc. Un ton jignitor, cu accente de ură, în timp ce practicaţi cu mare supleţe sportul vorbitului în necunoştinţă de cauză. Portretul artistului care se conturează din textul dumneavoastră (care, sincer, nu ştiu cum s-a strecurat prin filtrul editorial al Dilemei vechi) este cam aşa: artistul este leneş, inutil şi infantil (un fel de parazit al societăţii), avînd în vedere că amestecă în mod aleatoriu materiale şi le numeşte artă; este un impostor care se prezintă ca geniu neînţeles, în timp ce lucrările lui nu valorează nimic. De unde abrupta concluzie: dacă nu eşti un artist pe înţelesul tuturor, nu valorezi nimic. Permiteţi-mi să vă readuc în memorie un exemplu clasic (de care sînt convinsă că aţi auzit la şcoala pe care o condamnaţi că nu le-a comunicat copiilor adevărul despre artă): acela al lui Van Gogh. Contemporanii săi nu l-au înţeles şi nu i-au cumpărat lucrările. Avînd în vedere că singura măsura a valorii unui artist pe care o admiteţi este banul, cum vă explicaţi, vă rog, preţurile la care se tranzacţionează în prezent tablourile bietului Vincent, care chiar şi-a pus nevrozele pe pînză şi a murit în cea mai cruntă sărăcie? Sau pe el îl consideraţi entertaining?
Şi acum, ce credeţi dumneavoastră că ar trebui să fie un artist? Deci, un artist se zbate (în viziunea dumneavoastră) între a fi un prestator de servicii (după cum dictează buzunarul cumpărătorului) şi un „medic de suflete“, producător de lucruri frumoase, care să gîdile retina celui cu buzunarul doldora, traversînd, într-o singură mişcare, distanţa de la cel mai de bază mercantilism, pînă la stratosfera lucrurilor diafane, cum ar fi medicina sufletelor. Din ce descrieţi aici dumneavoastră, mi se pare că aveţi în minte mai degrabă un psiholog, şi nu prestaţia unui artist. Cel care prestează serviciul vindecării de „suflete“ şi care este pregătit să ne dreagă dispoziţia este psihoterapeutul. În plus, terapia costă mult, deci şansele sînt ca ea să fie de mare valoare. Astfel, nu pot decît să trag concluzia că scrisoarea dumneavoastră a apărut din confuzia celor două profesii.
Theodor Adorno a spus, la un moment dat, că scopul artei nu este acela de a oferi soluţii pentru problemele societăţii (sau ale indivizilor, aş adăuga eu), ci de a le face critica. Eu cred profund în această afirmaţie. Dacă nu vă convine, puteţi să trimiteţi o scrisoare la Şcoala de la Frankfurt (găsiţi adresa pe net). Dar vă sfătuiesc să o faceţi pe alt ton.
Carmen DOBRE
Membră a „clasei de încrezuţi, obosiţi şi striviţi de sistem“
Foto Carmen Dobre