„Nu mă simt scriitoare croată” - interviu cu Dubravka UGRESIC
Dubravka Ugresic este o scriitoare cu o notorietate care depăşeşte Europa. S-a născut în fosta Iugoslavie, pe teritoriul actualului stat croat, s-a exilat din motive politice, din ostilitatea faţă de politica naţionalistă din propria ţară şi în prezent trăieşte la Amsterdam. În România a venit ca invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură (FILB), aflat la a treia ediţie. I-au apărut două romane în româneşte: Ministerul durerii (Polirom, 2010) şi Muzeul capitulării necondiţionate (Niculescu, 2006), ambele traduse de Octavia Nedelcu.
În romanul dumneavoastră, „yugonostalgia” este un termen-cheie, în jurul căruia se leagă şi se dezleagă relaţii. Ce înseamnă yugonostalgia în ceea ce vă priveşte?
Cînd Iugoslavia s-a destrămat şi s-au format noile state, în Croaţia a existat un fel de prohibiţie a oricărui lucru de origine iugoslavă. Să pomeneşti de Iugoslavia în public era aproape un lucru interzis. Totul se învîrtea în jurul ideii de Croaţia, limba croată, cultura croată etc., şi să pomeneşti orice ar fi ţinut de lumea de dinainte era aproape o crimă politică. Aşa că media a patentat un nou termen, „yugonostalgie”, care la început echivala cu o acuză politică. O persoană despre care se spunea în media că este yugonostalgică era o persoană asupra căreia plana o acuză politică: încă eşti de partea Iugoslaviei, adică procomunism, adică protitoism, federalism etc. Sigur, era un lucru complet idiot, dar aşa au stat lucrurile. Am considerat că era cu totul inuman să interzici trecutul oamenilor. Iugoslavia, cultura iugoslavă şi în mod special pop-cultura iugoslavă erau pur şi simplu trecutul lor, ziua lor de ieri. Să lipseşti pe cineva de propriul trecut e aproape ca şi cum l-ai lipsi de cel mai omenesc dintre drepturi: dreptul la amintiri, la un trecut, indiferent ce a însemnat acel trecut. Aşa că oamenii au început să se comporte bizar: unii scriitori şi-au modificat biografiile, unii oameni de film sau artişti au şters cu buretele expoziţiile pe care le avuseseră în Belgrad sau în orice alt oraş din fosta Iugoslavie. Nu mai puteai să pomeneşti nici măcar de fursecurile produse de fabrica Pionierul din Belgrad, ca să dau încă un exemplu. În acel moment, şi chiar înainte de război, am avut sentimentul că totul se va destrăma. Aşa că împreună cu doi jurnalişti am început un mic proiect, prin care ne-am propus să-i întrebăm pe oameni ce-şi aminteau despre Iugoslavia, ce amintiri legate de cultura populară mai păstrau, încît să recuperăm un fel de muzeu al cotidianului. Apoi a început războiul, naţionalismul. Mai tîrziu, după ce am ajuns în Amsterdam – episod care apare ficţionalizat şi în Ministerul durerii –, chiar am început acest proiect al memoriei. Apoi un student de-al meu a postat pe Internet ceea ce reuşisem să strîngem şi, la doi ani distanţă, alţi oameni au început să contribuie şi să facă sugestii. Numai că în acelaşi timp s-a mai întîmplat ceva: recent, sînt atît de multe proiecte destinate fostei Iugoslavii, încît acum aceste lucruri au ajuns să facă parte din industria suvenirurilor.
Mai e vreo valoare în aceste lucruri, dacă au fost masificate, acaparate de o industrie a consumului şi cîtă vreme întregul concept pare să se fi golit de toată componenta subversiv politică?
Ironia este că a apărut şi o carte, bazată pe contribuţiile studenţilor mei, postate pe Internet, Lexicon of New Mythology, şi a ajuns best-seller, la a treia, a patra ediţie. În acelaşi timp, acum sînt nişte piese care se joacă la Belgrad, bazate pe aceste amintiri. Însă ironia şi-a atins climaxul în momentul în care preşedintele croat Josipovi´c a vizitat Serbia şi s-a întîlnit cu Tadi´c, preşedintele sîrb, care i-a făcut cadou exact această carte. Eu nu mai am nici un fel de sentimente sau impulsuri romantice legate de lucrurile astea pentru că astăzi totul e uşor de găsit, la vedere: pe Internet sînt toate filmele iugoslave, toate cîntecele, tot acel muzeu al amintirilor din fosta Iugoslavie despre care credeam că va fi şters pentru totdeauna. Acum e prezent, mulţumită Internetului, şi a devenit o expresie a acelui soi de nostalgie care nu mai are nici un fel de implicaţie politică, dar care într-un fel încă funcţionează ca un fel de declaraţie: da, m-am născut în acea Iugoslavie, şi iată cum era atunci. Aşadar, acea poveste legată de yugonostalgie s-a terminat, dar o descriu în roman. Şi mai cred că lucrurile astea încă plac tinerilor, pentru că ei chiar nu mai ştiu nimic, şi e frumos să aibă măcar un strop din atmosfera, din gustul cotidianului acelor timpuri. Să vadă cu ce se distrau părinţii şi chiar bunicii lor.
De ce refuzaţi să fiţi prezentată ca scriitoare croată?
Mă lupt cu disperare pentru o poziţie a scriitorului care să nu mai fie perceput ca reprezentant al statului din care vine. Şi cu cît mă lupt mai tare cu atît sînt mai des prezentată drept scriitoare croată. Asta nu spune nimic despre mine. Asta nu face decît să spună că în această lume aceste clişee despre scriitorul care ar trebui să fie reprezentant al poporului său, al limbii sale sînt dure şi nu le poţi sparge. Sînt atît de mulţi scriitori care nu scriu în limba ţării din care vin, încît e greu să mai tolerezi ideea asta. În Olanda, de exemplu, te întîlneşti des cu acest tip de etichetare: scriitor marocano-olandez, chiar dacă bietul marocan e născut în Olanda şi nu vorbeşte nici o altă limbă. Această greutate etnică încă funcţionează ca mod prin care scriitorii sînt discriminaţi. E adevărat că unora dintre ei le place să fie reprezentativi pentru că ăsta e singurul mod prin care pot fi recunoscuţi pe piaţa de carte. Cea mai grea variantă e a mea, pentru că eu trăiesc pe un limb: nu sînt nici scriitoare croată şi nici scriitoare olandeză. Dar majoritatea scriitorilor fac aceste compromisuri: ştiu că e mai uşor să fii recunoscut pe piaţă ca autor indian, de exemplu, decît ca scriitor, şi atît. E mult mai uşor să exişti pe piaţă ca scriitoare de origine marocană decît ca scriitoare, punct. Vorbim de ideea asta romantică a unei literaturi care trece dincolo de graniţe, dar de fapt, dacă spun că sînt scriitoare croată, nu instaurez automat o graniţă? Eu sînt într-o situaţie paradoxală pentru că nu mă simt scriitoare croată. M-am născut în Iugoslavia, am crescut şi m-am format în Iugoslavia şi acum sînt forţată să fiu scriitoare croată. Am părăsit Croaţia. În Croaţia nu sînt recunoscută ca scriitoare croată, dar peste graniţă ar trebui să mă împac cu acest rol de scriitoare croată. E o poziţie de farsă, e o poziţie tragică.
Ştiu că sînt încă cîteva scriitoare din Croaţia, între care şi Slavenka Draculi´c, care au fost foarte critice cu sistemul politic şi cu naţionalismul croat. Aţi dialogat, în virtutea faptului că aveaţi un discurs critic comun?
Din păcate, în 1992 cînd tot scandalul acela a izbucnit şi am fost numite în presă cele 5 vrăjitoare croate, toate aceste etichete au fost confecţionate de media. Noi nu eram un grup. Pe unele dintre ele nici măcar nu le cunoşteam. Şi fiecare era cu viaţa ei. Uneori m-am dus cu Slavenka Drakuli´c la anumite conferinţe, dar asta a fost tot. Totul a fost fabricat de media, pentru că le era prea lene să ne atace personal, pe fiecare în parte. Dar asta nu înseamnă că nu ne sîntem loiale una alteia, ci doar că nu am fost un grup.
Ce trebuie să se declanşeze pentru ca o persoană să deschidă gura şi să spună, indiferent de consecinţe, că ceva e putred în comunitatea din care face parte? Cum a fost în cazul dumneavoastră?
Mie mi s-a întîmplat spontan. La un moment dat a fost atît de grav, atît de urît încît n-am putut să nu vorbesc. Şi asta e tragedia, dar şi frumuseţea: că a venit brusc, şi că la un moment dat pur şi simplu am spus. Cei mai mulţi oameni nu au spus nimic. E adevărat că au fost cîteva voci, dar astăzi nu mai sînt astfel de voci. S-a petrecut o mutaţie: acum ziarele plătesc vocile critice, doar ca să imite atmosfera democratică în care guvernul e criticat. Şi ce-i cu asta? Aceşti oameni sînt jurnalişti bine plătiţi, nu se întîmplă nimic. Şi în această situaţie nimeni nu riscă nimic. Poziţia mea fost un pic diferită pentru că nu mai sînt atacată în presă, nimeni nu mai spune nimic împotriva mea în Croaţia, dar nici în favoarea mea sau despre mine.
a consemnat Alina PURCARU