"Nu cred că există ficţiune"

Naratorul nu e totuna cu autorul. Ce citim într-o carte de ficţiune nu se suprapune cu viaţa autorului. Lucruri de bun-simţ, nu-i aşa? Pe care unii autori nu obosesc să le repete cititorilor repetenţi. Găsesc totuşi plictisitor şi inutil efortul de a explica – nu, nu sînt eu acolo, viaţa mea nu e cartea mea. Aici e doar ficţiune. Aiurea! Literatura nu e o lume alternativă în care să ne refugiem cînd în lumea noastră e urît. În ce mă priveşte, cred că tot ce ajunge literatură ţine de realitate. Dar nu în sensul rudimentar că părerile şi întîmplările personajelor sînt părerile şi întîmplările autorului, mă grăbesc să precizez. Ci în sensul că, odată trecute prin mecanismul complicat care generează text, ideile, părerile, întîmplările, viaţa personajelor devin experienţa de viaţă a celui care scrie. Şi, odată trecute prin ochii bunului cititor, cele citite devin parte din experienţa lui de viaţă. Cred că literatura te face să te raportezi altfel la „realitate“, te face să vezi că „realitatea“ nu e nici anostă, nici banală, nici de lepădat, depinde numai cum o priveşti. De asta am bătut din palme în sinea mea cînd prozatorul Attila Bartis a spus simplu şi răspicat „Nu cred că există ficţiune.“

Dialogul cu Attila Bartis, de pe scena de la Tăşuleasa, la ora albastră a înserării, a fost pentru mine unul dintre momentele cele mai pregnante ale Festivalului „Poezia e la Bistriţa“ (a doua seară a Festivalului s-a ţinut în aer liber şi curat, la Tăşuleasa). Un moment pe care încerc să-l descriu în cîteva imagini: Attila Bartis, ca un fotbalist melancolic, cum l-a caracterizat poetul Radu Vancu, moderatorul recitalurilor şi al dialogurilor. Attila Bartis asemeni lui Herman, personajul din Orbitor-ul lui Cărtărescu, venit parcă din altă lume, foarte atent însă la realitatea imediată, foarte prezent. Attila Bartis, pe care, de la lecturile sale din Bucureşti, îl ştiam timid, scump la vorbă, e acum relaxat, răspunde pe-ndelete, în ungureşte şi, la un moment dat, îşi dă drumul în română povestind cum nu a vorbit româna mai bine de douăzeci de ani şi, cînd l-a cunoscut pe Filip Florian, în 2006, brusc a început din nou s-o vorbească mai bine chiar decît înainte de a pleca din România (în 1984). Attila Bartis rîzînd cu poftă cînd poetul Ion Mureşan strigă din public că un răspuns asemănător cu al lui Bartis vizavi de raportul politic-literatură l-a dat şi Esterházy. Attila Bartis spunînd „sînt sigur că n-o să moară literatura, pînă cînd există om pe pămînt, o femeie şi un bărbat, unul va fi poet şi celălalt cititor şi apoi invers – în asta sînt convins.“ Prozatorul invitat anul acesta la Festivalul de poezie şi muzică de cameră „Poezia e la Bistriţa“ este, de fapt, şi el un poet.

Ţin să mulţumesc personal organizatorilor acestei ediţii: Gavril Ţărmure, Ana Dragu, Domnica Drumea, Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, traducătoarei-poete Gabi Eftimie şi fetei de la Tăşuleasa care, cînd deja se întunecase şi se răcorise binişor acolo sus, a apărut în faţa mea şi m-a întrebat dacă vreau o pereche de şosete.

Adela Greceanu este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: romanul Mireasa cu şosete roşii (Polirom, 2008)

Foto: Karina Ciuruş

Citiţi aici un text despre festival scris de Anca Fronescu.