„Nu am scris ca să judec sau ca să iert“ – interviu cu Liliana COROBCA

Este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER). Liliana Corobca a publicat mai multe studii despre cenzură. Cea mai recentă carte a ei este romanul Caiet de cenzor. Intriga romanului, convenția, e că autorul-narator primește, în urma unui schimb de mesaje cu o fostă angajată a cenzurii, un așa-numit „caiet de cenzor” salvat de la distrugere. Un caiet în care lectorul și-a notat conștiincios diverse considerații despre literatură, despre scriitori și despre viața în comunism. Un roman fără acțiune propriu-zisă, dar care își păstrează suspansul de la prima la ultima pagină.

Cum e să intri în pielea unui cenzor?

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă.

Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Au fost cel puțin două etape ale cenzurii în România comunistă: o cenzură aproape fățișă, cu cuvinte care erau interzise, cu anumite fraze, contexte interzise, și o altă etapă în care cenzura a fost abolită, dar totuși funcționa. Cum a funcționat cenzura după abolire?

Fiecare perioadă – anii imediat de după război, anii ’50, anii ’60 – a avut particularitățile sale. Prima operațiune a fost epurarea cărților, a doua a avut ca pretext apărarea secretului de stat. Nu a fost o singură instituție a cenzurii și despre ierarhia cenzurii am scris de multe ori. Și de aceea nu sînt de acord cu ideea de abolire a cenzurii. E adevărat, s-a desființat una dintre multiplele instituții care practicau cenzura. De cenzură s-au ocupat foarte mult și Partidul, și Securitatea. Mulți cenzori au fost transferați la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde au continuat să activeze exact așa cum au făcut și la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), activitatea lor nu s-a schimbat deloc. A fost o operație de fațadă, într-un moment în care Nicolae Ceaușescu a vrut să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul țărilor de după Cortina de Fier. Dar pentru scriitori situația nu numai că nu s-a schimbat, dar unii au simțit chiar că e mai dură. Ierarhia cenzurii s-a păstrat, autocenzura a fost la fel de puternică în anii ’80 așa cum a fost în anii ’70. Scriitorii intuiau ce pot să scrie și ce nu și după ce această instituție a fost desființată. Profesia de cenzor nu a mai existat după 1977, dar activitatea multiplă și complexă a cenzurii a continuat pînă în 1989, ba chiar și după, în alte forme.

Dar ce înțelegea un cenzor din literatură? Avea și competențe literare sau făcea doar o verificare politică?

În cazul literaturii, verificarea politică era foarte superficială. Puțini scriitori criticau direct regimul în anii ’70. Pe de altă parte, una era să faci profilul cenzorului în anii ’50, cînd se cerea dosar ireproșabil, cînd printre cenzori erau persoane care nu absolviseră școala medie și al căror grad de inteligență era relativ, alta e în anii ’60, ’70, cînd situația se schimbă odată cu un nou val de recrutare a cenzorilor și aceștia sînt absolvenți de facultate și sînt obligați să învețe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare etc. Cînd citești observațiile lor despre textele citite, vezi că mulți dintre ei se apropie de rafinamentul unor critici literari din epocă.

„Sînt un scriitor și stau prost cu dragostea. Sînt cenzor și nu stau mai bine, ne putem lua de mînă. Nimeni nu se mai iubește în țara asta, de asta și literatura e atît de constipată“, scrie la un moment dat personajul dumneavoastră în caietul de cenzor. De ce era cenzurată tema erotismului?

În anii ’47-’48 era epurată toată literatură erotică. La un moment dat, la începutul anilor ’50, se știe că a existat celebra expresie „haideți să dăm drumul la dragoste“. Dar dragostea în anii ’50 era ceva convențional: un sărut o dată la 300 sute de pagini sau o îmbrățișare o dată la cîteva poeme, dar nu mai mult. În anii ’70 situația se schimbă, Partidul nu mai e atît de sever în acest domeniu. Dar eu m-am referit aici la celebrul decret din 1966, interzicerea avorului, care complică situația. Cenzorii, la fel ca scriitorii, sînt și ei afectați. Cenzorițele, mai precis. Și aici e un exemplu de situație cînd cenzorul empatizează cu ce spune scriitorul. De obicei, ei nu sînt pe aceleași poziții. Aici însă, de voie, de nevoie, sînt de aceeași parte a baricadei.

Pînă la urmă, orice frază dintr-un roman, dintr-o carte de ficțiune poate fi citită în nenumărate feluri. Cum navighezi în această duplicitate, în această ambiguitate a textului literar?

Este o întrebare pe care și-o pune mereu personajul, pentru că un caiet de cenzor nu poate fi despre cenzură, ci despre materia sa de lucru, despre literatură. Și cenzorii din domeniul literaturii au cele mai mari probleme. În cenzură au existat mai multe departamente. De pildă, la Știință și Tehnică sau într-un domeniu legat de agricultură sau economie, ei aveau niște ordine, niște dispoziții foarte clare: nu avem voie să anunțăm producția anuală sau venitul cetățenilor… Erau secrete de stat sau informații confidențiale. Dar la literatură nu se putea opera cu indicații și dispoziții fixe. Există, în acest sens, mărturii și explicații ale cenzorilor sovietici. Erau niște discuții în care aceștia puneau problema tranșant: noi vrem criterii, vă rugăm să ne spuneți ce anume trebuie să tăiem din poezia asta, că nu știm. Și răspunsul era: trebuie să aveți simț politic. Situația era foarte complicată și atunci ei, ca să se protejeze, puteau să facă un exces de zel nemaipomenit și totul li se părea subversiv.

Ați studiat fenomenul cenzurii în România comunistă ca istoric. Cum e să scrieți ficțiune despre cenzură?

N-am crezut niciodată c-o să ajung să fac ficțiune, am considerat că sînt două domenii care se exclud reciproc, dar atunci cînd s-a apropiat timpul pentru o nouă carte, am simțit că este domeniul pe care-l cunosc cel mai bine, în care mă simt ca peștele în apă. Aveam atî­ta material încît eu, care am zis că romanul trebuie să aibă cel mult 250 de pagini, am scris aproape 400 și tot nu mă puteam opri, tot mai era ceva de zis, am mai și tăiat din carte, pentru că era prea mult totuși. Sînt multe capitole care au ele singure potențial de carte întreagă. Am ales, de pildă, numai strictul necesar despre activitatea departamentului Import-Export, dar acolo ai material pentru mai multe cărți. Sau sînt departamente foarte interesante despre care poți scrie materiale științifice sau poți să mergi pe partea asta literară, care pentru mine, ca scriitor, e mai atrăgătoare, e mai greu totuși să te pui în pielea unui cenzor decît să editezi niște documente care există în arhiva cenzurii.

Ce poate explica ficțiunea din ceea ce istoriografia pură și dură nu reușește?

Mie îmi explică și istoriografia foarte multe lucruri, dar nu cred că celorlalți le explică. Unul dintre obiectivele cărții este popularizarea subiectului. Eu am povestit niște scene care s-au întîmplat cu adevărat, care au existat în arhiva cenzurii, dar acolo erau foarte greu de găsit, era foarte mult de citit și într-o formulă destul de seacă și poate nu atît de accesibilă. Și-apoi eu am avut ani de zile la dispoziție ca să găsesc aceste momente.

Găsiți vreo scuză pentru cenzori?

La început am avut o perspectivă de judecător, dar foarte repede am ieșit din ea. Nu am scris ca să judec sau ca să iert, eu am vrut doar să încerc să fiu un cenzor pentru puțin timp și să încerc să reconstitui un document. Nu mi-am propus nici să judec un cenzor, nici să-l iert și nici nu cred că lucrurile astea sînt atît de simple. 

(interviu difuzat în cadrul emisiunii Revista Literară Radio la Radio România Cultural) 

a consemnat Matei MARTIN