Nora Iuga premiată la Munchen

10 ianuarie 2018   La zi în cultură

După premiul „Friedrich Gundolf“ pentru limbă și literatură, decernat de Akademie der Künste – Darmstadt, 2007 –, după Ordinul „Crucea de merit“ în grad de Cavaler, cu care a fost distinsă de fostul președinte al Germaniei, Joachim Gauck, iată, Germania își amintește iar de Nora Iuga. Pe data de 6 decembrie 2017, la Cabinetul de Lirică al Universității Ludwig Maximilian – München, în prezența unui public select, poetei românce i s-a înmînat Premiul de excelență pentru poezie Spiegelungen, acordat de IKGS – Institutul de Cultură germană și istorie sud-est europeană. Publicăm mai jos varianta prescurtată a unui laudatio de ținută, prezentat de cunoscutul scriitor sibian Joachim Wittstock, profesor germanist, istoriograf și reputat etnograf. 

N-are cum să nu se-nchege ceva atunci cînd curiozitatea, setea de cunoaștere, voința de a da chip gîndului și necesitatea de a comunica sînt active pe lungi durate de timp, ba chiar încep să se și amplifice. Cărți, abordînd cele mai diferite genuri, nenumărate lecturi publice într-un cadru extins, apariții la tîrguri de carte, dialoguri radiofonice și televizate se adună continuu, într-un bilanț respectabil. Iar elementul surpriză nu absentează niciodată, dovadă a unei energii neobosite și a unei concentrări artistice pe măsură, care uimesc de fiecare dată…

Dar din opiniile ei, exprimate public fără rezerve, din mărturisirile scrise, din rostirile lirice și întruchipările gîndului în desfășurări epice, putem constata un contrast care i-a marcat sensibilitatea și întreaga personalitate dintotdeauna – o dedublare cu nenumărate ramificații. Pe de-o parte, există comportamentul orientat spre exterior, un fel de-a vrea să epateze, adresat cu precădere publicului, pe de altă parte, o accentuată încercare de retragere iminentă în singurătate, în acel spațiu interior, exclusiv al ei, din care își trage întreaga creație. La portretul unei autoare care participă intens la evenimentele în plină desfășurare, am putea asocia mărturisirea ei că, încă de copil și, mai tîrziu, ca adolescentă, nu și-a dorit altceva decît să ajungă actriță. Să fi fost această chemare ecoul deviat al unei amprente ereditare? Mama ei a fost balerină și tatăl, muzician (violonist). Dorința ei de-a deveni actriță, parțial eșuată, și-a găsit mai tîrziu, într-o altă formă, împlinirea în lecturi și dialoguri scenice. Și în cercuri restrînse în care au loc discuții și, uneori, chiar într-un dialog, se poate observa nota ei personală de a-și susține părerea. Cînd spun „părerea“, mă gîndesc la lumea gîndurilor ei, la impresiile marcate de sentimente, la întreaga ei biografie…

În romanul Sexagenara și tînărul, protagonista își descrie celui care o ascultă viața și întîmplările ies din amintire, comunicîndu-se în cuvinte cît mai concrete, pentru a putea exista din nou. Impulsul de a-și asigura clipele de viață trăite și experiențele explică, de asemenea, multele interviuri, aceste spuneri largi și cuprinzătoare, pe care Nora Iuga le acordă uneori, pasional sau pe un ton evaziv, scriitoarelor mai tinere sau publicistelor. Fără acest schimb cu vizaviul, fără materializarea în alții, fără pasul în lumea exterioară, probabil că nu ar exista certitudini despre sine și despre popasurile sau punctele de referință ale vieții ei.


— Nora Iuga şi Joachim Wittstock

De asemenea „oglindiri“ (în germană, Spiegelungen) în spații dominate de publicitate, Nora a găsit mereu modalitatea de a se feri, retrăgîndu-se, de multe ori, în ungherul meditațiilor tăcute – era conștientă că trebuie să evite o risipă fără măsură în trocuri publicitare, marcate de evenimentul extravagant care i-ar periclita fundamentul scrisului. Trebuia să se izoleze totuși, din timp în timp, în propriul „acasă“, unde cărțile și „meseria“ ei, unde și tradiționala mașină de scris Adler, de o vîrstă cu ea, își exprimă îndreptățitele pretenții. Pînă și „Fotoliul verde“ o invită la reflecție, cea mai tăcută piesă de mobilier, în care soțul ei, George Almosnino, și-a scris poeziile…

Dar la ea, între aceste două ipostaze aparent contradictorii, o strictă departajare nici nu era posibilă, chiar și datorită profesiei de lector de editură și jurnalist la publicațiile germane. Nu putem trece cu vederea șansa care i s-a oferit de-a face călătorii în Europa și în America de Nord și de Sud, în țări în care i s-au și tradus 17 cărți la care se adaugă și numeroasele burse de studii în Germania, Austria și Elveția. În aceste condiții, ar fi aproape inutilă o încercare de a împărți experiența ei strict rațional, făcînd-o să locuiască în două personaje, Nora A și Nora B, care se critică permanent una pe alta, ca în romanul Hai să furăm pepeni. O anumită rezervă și reflectare a uneia se delimitează aici, după caz, de spontaneitatea în gîndire și comportament a celeilalte…

Revenind la poezie, încă de la primele lecturi care i-au deschis ochii asupra unei formule noi de expresie, s-a simțit atrasă de suprarealism, de această moștenire literară foarte adînc înrădăcinată în România și îngropată în anii celui de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales în timpul comunismului. Mult mai tîrziu, abia la sfîrșitul anilor ’60, avangarda românească s-a făcut din nou auzită sporadic și readusă în memoria publicului de cîțiva tineri poeți, foarte promițători, cu care mai vîrstnicul Miron Radu Paraschivescu a înființat, aproape printr-un hazard, „Grupul oniricilor“. Nora Iuga și George Almosnino s-au afiliat acestui grup, un cerc a cărui denumire a fost preluată de la cuvîntul „Oneiros“ – zeul visului – și „Oneiromantie“ – tălmăcirea viselor. „Onirismul“ ar semnifica în limba română folosirea unor imagini preluate din vis sau mesaje primite din inconștient. Cercul oniricilor, înființat în a doua jumătate a anilor ’60, a viețuit numai pînă la Revoluția culturală instaurată de Ceaușescu în 1971, care a coincis cu moartea lui Miron Radu Paraschivescu. Motivul dizolvării grupului a fost, însă, în primul rînd, de natură politică, acesta fiind considerat cosmopolit și distructiv pentru tineretul muncitoresc din România…

Opera poetică a Norei Iuga dinainte și de după 1970 este marcată de neo-avangardă și de experiențele ei de lectură, care i-au înlesnit o bună asimilare a liricii universale. Acest aspect e recognoscibil în publicațiile ei mai vechi, adunate într-un ciclu cuprinzător, „Inima ca un pumn de boxeur“, făcînd parte dintr-o antologie amplă, intitulată Capricii periculoase, în traducerea lui Ernest Wichner. Dar chiar și în ultimele volume, Petrecere la Montrouge, Cîinele ud e o salcie, Ascultă cum plîng parantezele, Nora Iuga merge nedezmințit pe drumul ei. Ea împletește în construcții poetice neobișnuite dispoziția de moment cu evenimentul mondial, ea notează ciudate expresii care-i rămîn pe buze la trezirea din somn, este surprinsă de sintagme frapante, chiar de combinații de sunete fără nici un sens, ea știe să facă diferența dintre părere și realitate, dintre banalul cotidian și sensul iradiant al simbolului.

traducere de Radu Mihai ALEXE

Mai multe