Noapte albă cu Stalin
Printr-un hazard negru am petrecut o noapte albă cu Stalin şi martirii lui. Mai mult decît o carte sau un film, documentarele prezentate pe canalul Histoire m-au ţinut nemişcat căci vieţi şi oameni apăreau concret într-o lume sovietică afişînd un surîs sistematic, a cărei iluzie de mult a fost denunţată. Europa, cînd s-a lăsat înşelată, cînd a revelat, cu un curaj neaşteptat, noaptea… staliniană!
Mai întîi istoria Doctorului Jivago şi a lui Boris Pasternak. Poetul&traducătorul respectat în acest imperiu al literaturii, care era Rusia, decide să scrie un autoportret disimulat ce-i permite să restituie un destin individual în infernul sovietic. Pasternak îl precedă pe Soljeniţîn; destinele le sînt similare, sfîrşitul doar le deosebeşte. Ei au suscitat în Rusia şi în lume o egală devoţiune pentru opera şi artiştii ce erau. Devenind colaboratoare a lui Pasternak, Olga, a doua sa soţie – redactor-şef a oficialei Reviste literare sovietice – va fi trimisă în lagăr patru ani, iar apoi, după editarea cărţii şi dispariţia lui Pasternak, va reveni tot acolo pentru încă patru ani. Dactilografa care i-a bătut la maşina lui Soljeniţîn Gulag-ul, nu va rezista torturii şi va dezvălui locul unde fusese ascuns manuscrisul. Păcatul trădării o va conduce la sinucidere! Devoţiune fără de margini. Dar Soljeniţîn ştia că exista riscul de a nu rezista, în ciuda celei mai profunde fidelităţi, şi prevăzînd un asemenea risc îngropase un al doilea exemplar undeva într-o grădină, la rădăcina unui copac. Femei dăruite, femei sacrificate! „Manuscrisele nu ard“ – spunea Bulgakov! Pentru a le salva, cîtă durere e necesară! dar şi cîtă iubire!
Un editor comunist, Feltrinelli, primeşte manuscrisul Doctorului Jivago, îl citeşte şi decide să-l publice. Moscova intervine, Partidul îi ordonă interzicerea, Pasternak e continuu terorizat, dar Feltrinelli nu capitulează. Şi lui trebuie să-i mulţumim. Împlinirea unui asemenea act de curaj nu e fructul doar al unei persoane, e consecinţa unor riscuri comun împărtăşite. Pasternak va obţine premiul Nobel – statut ce-l face celebru şi îl protejează –, însă ameninţat de KGB va trimite celebra telegramă de refuz. Sartre, cîţiva ani mai tîrziu, din motive de orgoliu, îl va refuza şi el, dar refuzul lui Pasternak are un gust mult mai amar. Pasternak e asemeni lui Galilei care se dezice în faţa Inchiziţiei, pentru a murmura la capătul procesului „Şi totuşi se mişcă“.
Un mare moment de bucurie pentru exilatul din interior care era Pasternak: venirea la Moscova a Faust-ului de la Hamburg avîndu-l pe Grundgens ca interpret celebru a lui Mefisto. Chel, cu sprîncenele atent desenate, actorul primeşte salutul entuziast al scriitorului care recita în germană versuri de Goethe. Autorul martir îl îmbrăţişă pe actorul colaborator al nazismului, icoană a nazismului, favorit al lui Goebbels. Imagine de o ambiguitate fără de seamăn!
În noaptea mea albă, episodul următor a fost consacrat cazului Kravcenko, transfug rus, care, încă din 1949, denunţa ororile staliniste. Atacat de revista partidului comunist Les lettres françaises, el îi intentează un proces de calomniere ce va cunoaşte o rezonanţă mondială. Kravcenko face din ecoul dezbaterilor, al agitaţiei mediatice, un scut de apărare. Avocaţii apărării consideră că a denunţa regimul stalinist e sinonim de atac contra partidului comunist, deci, conclud ei, contra Franţei. Personalităţi de renume vin şi depun contra lui Kravcenko, care nu capitulează; pentru a rezista în faţa maşinii staliniste, o doză imensă de eroism e indispensabilă. El o avea!
Kravcenko va denunţa, în plin proces, maşinaţia KGB-ului care îi obligă soţia de a-şi falsifica biografia camuflînd asasinarea tatălui în perioada terorii impuse de violenţa politică staliniană a colectivizării. Oameni sinceri, modeşti, răniţi vin să vorbească, dar adevărul le e contestat în sălile palatului de justiţie parizian. O ultimă intervenţie: Margareta Buber-Neumann. Militanţă comunistă, ea va pleca în Rusia pentru a-şi căuta, din închisoare în închisoare, soţul dispărut. Apoi, Stalin o va încarcera şi o va zvîrli în braţele poliţiei naziste. Depoziţie fără apel. Dar, recunosc sfîşiaţi intelectualii comunişti de atunci, Partidul le propunea alternativa teribilă: „puneţi într-o balanţă un accident justiţiar, cel al Margaretei, şi în cealaltă balanţă speranţa de schimbare a lumii. Ce alegeţi?“. Sartre va alege aşa-zisa „speranţă“, în timp ce Camus va înţelege şi scrie, după proces, celebrul Om revoltat. Alegerea lui a fost liberatoare, dar, şi pe el, Stalin, prin intermediul comuniştilor incondiţionali, îl va sancţiona fără milă. Stalin, „omul pe care-l iubim cel mai mult pe lume“ – cum se scria pe camioanele de propagandă ale Partidului comunist francez.
Kravcenko cîştigă procesul. Presa lumii îi salută succesul. Mai mulţi ani după aceea va fi găsit cu un glonte în cap, într-o cameră de hotel sud-american. Sinucidere – se conchide! Oare? Întrebare legitimă dacă ne amintim cîte accidente puse în scenă au eliminat pe adversarii dictaturii staliniste. Glonţul venea de la Moscova!
În sfîrşit, pe la miezul nopţii urmăream destinele muzicienilor cărora li se impunea ca program estetic veselie şi sunete zburdalnice pînă într-atît încît, cu ocazia unei vizite neprevăzute a cenzurii la conservatorul din Moscova, studenţii ştergeau în grabă notele grave ale partiturilor, pentru a le înlocui cu armonii „corect politice“. Ascult înmărmurit o cantată – muzical sublimă! – a lui Prokofiev, pentru Stalin. Descopăr că marelui pianist Richter i se interzic turneele, din cauza singurătăţii în care trăia. Singurătatea e supsecta! Îl văd pe Şostakovici tînăr, înrudit la început cu marii transformatori ai timpului, pentru a deveni apoi servil acuzator al lui Stravinsky. Şostakovici, alternînd compromisul politic şi rezistenţa artistică, a exersat şiretenia supravieţuirii. Dar cu ce preţ? „La 69 de ani, cînd moare, părea să aibă 115“, spune celebrul dirijor Rojdestvenski. Ultimul său cvartet, ce reuneşte 14 adagio-uri, e pus sub semnul unei definitive, profunde melancolii. În acelaşi timp, îl văd pe un oarecare Tihon, şeful Uniunii compozitorilor sovietici, care urla la tribună sloganuri oficiale şi fredona la pian cîntece siropoase, pentru ca apoi, bătrîn, să se erijeze în umil apărător al cauzei muzicienilor. Învăluit în grăsimi lîncede, Tihon nu se scuză, nu îşi caută explicaţii, ci, fără sfruntare, îşi redactează o mincinoasă „biografie“. Mizeria umană e, uneori, fără de margini!
Tîrziu înspre zori asist la acel episod secret ce s-a jucat la Capri între Lenin şi anarhistul Bogdanov care joacă împreună cea mai celebră partidă de şah. Gorki asistă la conflictul lor neştiind că victoria postumă va fi pînă la urmă a nici unuia dintre ei, ci aceea a lui Stalin. Într-o secvenţă demnă de Sorescu, dictatorul, ovaţionat de o sală înfierbîntată, e intrigat de o mică fetiţă rezervată şi o învaţă cum să aplaude, să-L aplaude, pe El. Stăpînul Rusiei îşi educă zelatorii. Stalin, căruia ideologul realismului socialist, Jdanov, îi spune bancuri la ureche – într-o lojă, amîndoi rîd în hohote! de ce oare? cine, într-o zi, le va citi pe buze motivul? –, Stalin, căruia Gorki îi va aduce obolul servil pentru a sfîrşi otrăvit de către cel ce-i poartă pe umeri coşciugul, Stalin e punctul fix, tiran imuabil. El n-are rendez-vous decît cu moartea!
„Cînd privesc în urmă nu văd decît cenuşă şi cadavre“ – scrie Şostakovici. Testamentul lui îmi răsună în urechi şi inimă la capătul acestei nopţi albe petrecute cu Stalin.