(Ne)Cuminţenia satului
Vestea bună e că din subscripţia publică s-au strîns peste un milion de euro. E drept, suma e mult mai mică decît ţinta iniţială. Dar, în acelaşi timp, e cea mai mare sumă adunată vreodată în România prin subscripţie publică. Nu e un succes răsunător, dar nici un eşec n-a fost, aşa cum au încercat să sugereze unii adversari ai campaniei. Marele merit al campaniei nu rezidă însă în soldul contului. Ci în polemicile pe care le-a suscitat. În ultimele luni au apărut în spaţiul public nenumărate luări de poziţie în favoarea sau împotriva demersului; s-a discutat intens despre valoarea operei lui Brâncuşi, despre destinul artistului exilat, despre importanţa sa pentru arta modernă etc.
Cum-necum – pour une fois, statul a intervenit cu promptitudine –, cele 11 milioane de euro au fost adunate. E pentru prima dată cînd statul îşi exercită dreptul de preemţiune şi recuperează un obiect de artă de mare valoare. Şi, cum dreptul la preemţiune ar trebui înţeles, în contextul protejării patrimoniului, mai degrabă ca o obligaţie, s-a luat iniţiativa creării unui fond „Brâncuşi“ pentru a se putea interveni, pe viitor, în situaţii similare.
Succesul acestei campanii prin care un obiect de artă clasat „tezaur“ revine în patrimoniul statului e umbrit însă de decizia Guvernului de a plasa (zice-se, doar temporar) statuia lui Brâncuşi la Muzeul Satului. Nu se ştiu prea multe despre cum a fost luată această decizie. Nu a existat nici o consultare publică prealabilă. Şi nici nu s-a transmis cine şi cum a luat hotărîrea cu privire la „domiciliul“ operei de artă. Ce se ştie e că decizia suscită deja indignare. Pe bună dreptate. Nu doar pentru că artiştilor le şade bine cu polemica. Ci şi pentru că, de vreme ce la achiziţionarea statuii s-a apelat la sprijinul cetăţenilor, donatorii se simt îndreptăţiţi să decidă unde şi cum vor să se bucure de ea.
Desigur, muzeografia e o disciplină şi reşedinţa unei statui de o asemena valoare nu ar trebui tranşată prin referendum. Dar specialiştii (dacă au fost consultaţi) nu s-au pronunţat încă public în această chestiune. Au apărut în schimb cîteva explicaţii. Unul dintre argumentele care susţin această alegere ar fi că Muzeul Satului e unul dintre muzeele cu cel mai mare număr de vizitatori; expusă acolo, ar putea fi văzută de un public numeros. Un alt motiv: la Muzeul Satului s-ar pregăti o clădire specială care asigură microclimatul optim pentru a proteja această statuie extrem de preţioasă şi de fragilă. Dacă argumentele tehnice sînt pînă la un punct plauzibile, nu găsesc nici o raţiune de ordin muzeografic în sprijinul acestei decizii. Dimpotrivă – sînt nenumărate motive pentru ca această operă de artă modernă să nu fie expusă acolo. Sau să fie expusă în orice alt muzeu de artă, din Bucureşti sau din ţară: în proiectatul Muzeu „Brâncuşi“ de la Tîrgu Jiu. Într-un atît de necesar şi de urgent Muzeu al Artei Moderne, a cărui absenţă din peisajul muzeal bucureştean stîrneşte perplexitate, sau, de ce nu, în Muzeul Naţional de Artă a României, pregătit din toate punctele de vedere să o expună – şi care a şi găzduit statuia, vreme de decenii.
Căci oricîtă inspiraţie ar fi găsit Brâncuşi în lumea satului, Cuminţenia Pămîntului nu e un obiect de artă meşteşugărească, ci o sculptură. Iar Brâncuşi nu e meşter popular, ci un artist cult. Expunerea Cuminţeniei Pămîntului la Muzeul Satului ar produce o dublă parazitare: a obiectului de artă de către mediul muzeal impropriu în care este expus, dar şi a muzeului de către un obiect care nu are vreo legătură nici cu obiectul său de activitate, nici cu spiritul gustian în care a fost edificat şi nici cu aşteptările publicului. Şi nu cred că Muzeul Satului merită asta. La fel cum nici Brâncuşi nu merită.