National Geographic, în varianta jeong

10 decembrie 2014   La zi în cultură

„România a însemnat mult timp, pentru coreeni, costumul alb al Nadiei Comăneci, de la Montréal. Era o fotografie a ei într-un manual de istorie şi, cînd ne uitam la ea, pentru noi România asta însemna, puritate. Şi numele ţării sună frumos în coreeană, foarte feminin, Rumania, aşa că mulţi ne-am înscris la română pentru asta.“

Manualele la care făcea referire profesorul coreean, povestindu-mi, cu un zîmbet nostalgic, acest fapt, trebuie să fi fost de pe la începutul anilor ’80. Situaţia nu era deloc bună, în acei ani, în Coreea de Sud. Dictatura militară se afla la a doua tranşă de conducători, ţara era cuprinsă de nenumăratele demonstraţii ale studenţilor pentru democraţie, retorica belicoasă a Nordului comunist nu dădea nici un semn de liniştire. Olimpiada de la Seul, din 1988, a fost momentul care a reunit o ţară profund divizată. „Eram deja studenţi în anul al II-lea la noul Departament de Studii Româneşti“, continuă profesorul coreean să-mi povestească, „cînd ne-au trimis, pe cîţiva studenţi de la proaspătul înfiinţat Departament, să fim traducători pentru sportivii din România. Eu am nimerit la gimnaste. Ne-am bucurat foarte mult, dar cîtă română ştiam noi atunci? Foarte puţină. Ţin minte cît de hazliu era să legăm cîteva cuvinte cu foarte simpatica Daniela Silivaş.“ Impresia fotografică de ţară a unei frumuseţi pure avea să stea cu ei pentru mult timp.

Prima promoţie de absolvenţi a celui mai mare Departament de Studii Româneşti din lume, din care face parte şi profesorul care îmi povestea aceste lucruri, a venit în România în vara lui 1990, cu o deschidere care cu greu poate fi descrisă. 

Alex, un alt alumn al aceleiaşi promoţii, a fost primul dintre cei care au rămas aici cu o bursă guvernamentală, pentru doctorat. Numele e, fireşte, unul „adoptiv“, folosit adeseori de coreenii aflaţi în străinătate, pentru a se integra mai uşor. Şi-a ales un subiect cum nu se poate mai adecvat – pentru el, fire veselă şi destul de dezinhibată, dar şi pentru acel moment: comediile lui I.L. Caragiale: personajele. După cum bine ştim, societatea românească nu era încă pregătită, în acel moment, să zîmbească prea mult. Şi aşa, cu un zîmbet neascuns de acolade ale adaptării, a început să cunoască România reală. A călătorit prin ţară poate mai mult decît oricare alt coleg coreean. „Cunosc România mai bine decît Coreea. Nici nu ştiu ce aş mai putea vedea“, îmi tot spunea, şi nimic din ce făcea nu părea să-l contrazică. A locuit în miezul Bucureştiului postcomunist, prin Tineretului, încercînd să trăiască cît mai apropiat de modul în care trăiau românii atunci. A călătorit prin ţară cu toate mijloacele de transport posibile, nu a stat aproape niciodată la hotel, ci la gazde. Are prieteni în toate colţurile ţării, ultima dată, cînd am vorbit cu el, îmi povestea cum se dusese pur şi simplu la o familie care strîngea fînul undeva prin Apuseni şi s-a oferit să-i ajute, în schimbul găzduirii. Pentru că a călătorit aşa, cunoaşte, poate cel mai bine dintre colegii lui, româna colocvială. Cînd nu poate veni într-o vacanţă în România, regretă tot anul.

Alex e acum profesor de literatură română şi un pasionat fotograf al României. Nu cred că este eveniment al Departamentului, care să nu conţină şi fotografiile lui din România. Pentru un specialist, ele par poate un pic prea idilizante, de turism promoţional, pentru un român – un pic cam îndepărtate de realitatea dură locală: un sat transilvănean în piesaj ondulat, cu acoperişuri termopanate, stilizate blînd de cerul albastru-infinit, Angela Similea, Sfinxul în poziţie-album, un lan Facebook de floarea-soarelui, la 2 Mai. Dar eu ştiu că el a fotografiat şi o Românie diferită. Nici nu s-ar putea altfel, iubeşte foarte mult această ţară, aşa cum îşi iubeşte foarte mult propria ţară. Nu cred că este un alt mod mai specific de a defini mentalul coreean decît patriotismul. Patriotism care, pentru un coreean, înseamnă jeong, o formă de exprimare emoţională, foarte nuanţată, greu traductibilă şi care se poate observa de cînd discuţi cu ei. Nu ai să auzi niciodată un coreean (de altfel, firi extrem de cîrcotaşe) criticîndu-şi ţara în faţa unui străin, ai să-l vezi cum se bucură din toată inima (dacă nu chiar începe să lăcrimeze discret!) cînd vede că ştii un vers cîntat din Arirang. Ai să vezi jeong, chiar dacă nu ai să-l înţelegi din prima, mai ales în gestul simplu, cînd ţi se deschide, de exemplu, o umbrelă pe o ploaie torenţială de vară şi eşti condus pînă la primul adăpost, pentru că tu ai uitat-o acasă. În politeţea şi deschiderea – niciodată de faţadă – cu care un director de instituţie îi tratează pe subalterni. În răbdarea şi eleganţa cu care ţi se explică, prin gesturi simple, unele detalii ale măruntului cotidian, care la început par mistere insolvabile. 

Unui coreean îi este mult mai uşor să spună „noi“, decît să spună „eu“. E în aceasta o formă atît de umană a imitaţiei, atît de caldă, încît, dincolo de fotografia-album a lui Alex, se poate vedea, cred, un patriotism pe care noi ne grăbim uneori să-l uităm. Ce înseamnă a imita, mai ales cînd studiază o cultură străină, şi de ce au atît de mult succes coreenii, cu aceasta? De ce Alex nu le arată coreenilor săi şi fotografiile nestilizate neapărat? Well, cum ar zice înţelept şi poltron englezul, răspunsul nu e, încă, cu noi. 

Foto: B. Tănase

Mai multe