„N-am călcat niciodată strîmb de dragul vreunei faime efemere“ – interviu cu Dan BYRON

Dan Byron, numele de scenă al lui Daniel Radu, este vocalist, multi-instrumentalist şi compozitor în trupa byron, care a celebrat împlinirea unui deceniu de existenţă prin realizarea unui box set aniversar, byron – 10 ani, cu toată discografia trupei (şapte albume de studio, trei live, plus un CD bonus cu demo-uri, rarități și inedite).

Cine v-a atras înspre muzică?

Părinții mei cîntaseră în copilărie, mama la mandolină, tata la acordeon, dar e mult spus că provin dintr-o familie muzicală. Ne-au dat pe amîndoi – pe mine și pe fratele meu – la Școala de Muzică din rațiuni pur practice. Locuiam în cartierul Pantelimon, care era o pepinieră de golănei, iar ei voiau să ne țină departe de maidan. Dragostea pentru muzică a venit mult mai tîrziu, la început era o corvoadă, mai ales că studiul ne bloca în casă, în timp ce toți prietenii noștri se jucau pe afară.

Cîntați la flaut și la chitară, la ce instrument v-ar mai plăcea să cîntați?

Mai cînt și la pian, deși nu grozav, iar în clasele primare am studiat vioara. Nu țin neapărat să mai învăț un instrument, dar mi-ar plăcea să le stăpînesc mai bine pe cele știute deja.

De ce byron și de ce cu b mic?

Byron pentru că este porecla mea, iar trupa asta inițial trebuia să fie proiectul meu solo. Cu b mic pentru că este un substantiv comun. Știu că toată lumea crede că vine de la celebrul poet, iar într un fel chiar vine, dar byron mai înseamnă și altceva. N-aveți decît să căutați pe net, pe urbandictionary.com, spre exemplu, sînt multe variante.

De ce scrieți și cîntați versuri (mai mult) în engleză?

În primul rînd, este o chestiune de obișnuință. Am ascultat muzică în limba engleză toată viața și mi se pare că sună mult mai natural. Pe de altă parte, sînt puține discuri în română care cinstesc limba, majoritatea sînt inodore, incolore, insipide. Neavînd modele locale de urmat, am împrumutat altele din străini. În al doilea rînd, cuvintele limbii noastre au mult mai multe silabe, drept urmare exprimarea este mult mai dificilă pentru niște texte scurte cantabile. În al treilea rînd, e o chestiune de deschidere – în era Internetului, engleza este mult mai folosită decît româna, iar granițele au cam dispărut. De ce te-ai face înțeles doar de o mînă de oameni cînd poți să te adresezi tuturor?

Atunci de ce albumul 30 seconds of fame a apărut în variantă bilingvă?

Varianta bilingvă a lui 30 seconds s a născut din nevoia de a fi difuzați mai mult la radio și, de ce nu, de a fi înțeleși mai bine. Pe Eternal return am folosit un procedeu asemănător pentru single-ul principal – „The Sea“ / „Marea“. N-am mai făcut traduceri pentru tot albumul pentru că experiența cu 30 seconds m-a cam dărîmat. E incredibil de obositor să termini de tras un album și să-l iei încă o dată de la capăt. Ca și cum ai conduce pînă la Paris și, odată ajuns, să trebuiască să te întorci imediat la București.

În 2011 ați scos Perfect, un album de cover-uri după piese românești: care-i semnificația acelui album și după ce criterii ați ales piesele?

Pe la sfîrșitul lui 2009, Victor Panfilov, sunetistul și producătorul cu care am lucrat la majoritatea materialelor byron, voia să facă un disc-tribut pentru Nicu Alifantis și mi-a propus să încerc o variantă pentru „Ploaie în luna lui Marte“. Deși în primă fază mi s-a părut imposibil, am încercat să uit originalul și s-o regîndesc ca pe o piesă de-a mea. Am lucrat cîteva zile pline, iar rezultatul i-a plăcut lui Victor destul cît să-mi propună și alte cîntece ale altor artiști români. A început o joacă, un ping-pong, în care el arunca cîte un nume, iar eu încercam să regîndesc totul în felul meu. În final am luat o mult mai în serios și am început să caut. Am intrat în studio după aproape un an. Alegerea pieselor a fost făcută la sînge, criteriile învîrtindu-se în jurul calității textelor și al sentimentului meu faţă de respectiva muzică.

În ce relație vă aflați cu istoria rock-ului de la noi?

Am citit cartea lui Nelu Stratone, Rock sub seceră și ciocan, aproape pe nerăsuflate. Nu e ea vreo capodoperă a literaturii, dar informațiile adunate sînt aur. Aștept (nu foarte) răbdător volumul doi.

Obișnuiți să citiți biografii de muzicieni?

Mi s-a întîmplat să mai citesc biografii sau autobiografii de muzicieni, iar cîteva mi au plăcut foarte mult. Spre exemplu, Sting – Broken music, Philip Glass – Words without music sau Nick Mason – Inside out. Cel mai recent am citit Life, autobiografia lui Keith Richards. Să vă povestesc cum mergea Keef prin 1965 pe Oxford Street cu o cărămidă neîmpăturită de hașiș de mărimea unui skateboard fără să atragă atenția nimănui? Îmi place la cărțile de genul ăsta că pornesc de la istorii personale și se leagă de istoria comună. În 1965, în Londra, nu prea avea nimeni habar ce-i ăla hașiș…

Live Underground este un proiect literal: și live, și underground, adică în salina Turda. De ce acolo și care (mai) este rațiunea unui DVD cu concerte live?

Live Under-ground a pornit tot de la Victor. Ne-a trimis la un moment dat niște poze pe mail cu proaspăt renovata salină și ne a întrebat dacă nu vrem să facem o filmare acolo. Codruț Dumitrescu, managerul trupei, a preluat ideea și a făcut imposibilul să devină realitate. Altfel, DVD-urile sau Blu Ray-urile cu concerte live sînt destul de depășite la ora actuală, e adevărat, dar ele îți pot crea o imagine mai puternică, mai concretă, mai ales dacă reușești să convingi vreo televiziune să le difuzeze. Noi am avut mare baftă cu HBO România, care ne-a onorat cu două proiecte pînă acum.

Care-s ultimele concerte la care-ați fost în străinătate?

Anul ăsta am fost la festivalul Rock Werchter din Belgia, unde am văzut o grămadă de concerte faine și, în sfîrșit, am bifat și Radiohead. Am scris despre asta în amănunt pe blog-ul meu danbyron.ro.

Ce DVD-uri live aveți în colecție?

Printre DVD / Blu Ray-urile din colecția mea se numără Secret world și Growing up ale lui Peter Gabriel, The Wall al lui Roger Waters, Queen – Rock Montréal, Sting – Live in Berlin sau John Mayer – Where the light is. Și mă opresc aici ca să nu vorbim numai despre asta.

„Pe torente dacă nu ești, nu exiști“

Pentru cineva ca dvs., preocupat și de dimensiunea de obiect a unui album muzical (mă gîndesc la cartea cu ilustrații ce a însoțit albumul A Kind Of Alchemy), cum v-au „afectat“ metamorfozele suporturilor audio și ale noilor obișnuințe de a asculta muzica în streaming?

Nu prea m-am lăsat afectat. Cred că toate suporturile sînt OK atîta vreme cît își ating scopul. Eu sînt colecționar de viniluri, dar nu mă dau în lături să ascult streaming-uri, mp3-uri sau FLAC-uri, mai ales că sînt mai tot timpul pe drumuri. Bineînțeles că vînzările au scăzut enorm față de deceniile trecute, dar din cîte putem observa, industria se adaptează.

Box set-ul aniversar conține toată discografia voastră, adică nu mai puțin de 11 CD-uri (7 albume de studio, 3 live, plus un CD bonus cu demo-uri, rarități și inedite). Pare o extravaganță?

Box set-ul aniversar a fost un fel de cadou pe care ni/vi l-am făcut de ziua noastră. Probabil că pare o extravaganță, sau mai bine zis o aroganță, dar trebuia să adunăm într-o singură copertă toată munca noastră din ultimii zece ani, chiar și numai pentru a marca evenimentul.

Privind în urmă la istoria de zece ani a trupei dvs., ce s-a schimbat fundamental și ce s-a păstrat în felul în care faceți muzică?

Am învățat foarte multe în ăștia zece ani. La început compuneam mai mult instinctiv, acum am ajuns la un nivel de control mult mai mare. De păstrat, s-a păstrat entuziasmul. Fără el n-aș putea face nimic. Acum nici nu mai știu cum e să nu faci muzică. Pentru mine e ca aerul, n-ai cum să trăiești fără ea.

Cum vedeți problema pirateriei muzicale, dar și a revival-ului vinilurilor și casetelor audio?

Revival-ul casetei audio chiar e o chestie foarte hipsterish și cred că rezonează mai mult cu generațiile mai noi, care n-au prins derularea cu pixul sau capetele mîncătoare de bandă. Cu vinilul e cu totul altă poveste, calitățile lui sînt imbatabile. Mi-ar plăcea să lansăm albumele și în variantă de vinil, dar nu știu cît de sustenabil ar fi, publicul cumpărător de la noi e totuși destul de limitat. Pe torente dacă nu ești, nu exiști, așa că mai bine să fii. Cine vrea să-ți cumpere muzica ți-o cumpără oricum.

Cum ți se pare că arată scena rock de acum?

Scena românească arată destul de OK, mai puternică decît acum 10-15 ani. Bineînțeles că e loc de mai bine, dar se tot avansează, așa că nu-mi fac griji. Din păcate, încă avem puține radiouri sau televiziuni care privesc și în afara -mainstream-ului, însă compensăm cu festivalurile de peste vară, care anul ăsta au fost mai multe ca niciodată. Sînt încă orașe importante care n-au un club dedicat concertelor live și unele care au, dar se limitează doar la cîteva genuri sau nume. Trupele sînt din ce în ce mai multe, o parte din ele bune sau foarte bune. Ce mi se pare că nu s-a schimbat e atitudinea negativă a unora, mai ales atunci cînd compară underground-ul cu mainstream-ul.

În ce relații (muzicale) mai sînteți cu fostele dvs. trupe, Urma și Kumm?

Cu Kumm am făcut acum vreo doi ani un mic turneu, am cîntat integral albumul Confuzz. De Urma nu mai știu nimic, n-am păstrat legătura. Bineînțeles că mă tentează și alte proiecte, mi-e teamă însă că va trebui să fiu clonat ca să pot face față, byron-ul îmi mănîncă pînă și timpul liber.

Ce presupune dragostea dvs. pentru muzică? Care sînt sacrificiile, dar și satisfacțiile care nu se văd?

Au fost mulți ani în care am scris și am cîntat fără să văd mari rezultate, iar în jurul meu au fost mulți oameni care au cedat. M-am încăpățînat să fac muzică așa cum simt eu doar pentru că era singura chestie care mă satisfăcea cu adevărat. Acum, privind în urmă, n-am nici un fel de remușcări, tocmai pentru că nu am călcat niciodată strîmb de dragul unui venit mai mare sau al vreunei faime efemere.

Sînteți ambasadar al berii Silva. Cum se împleteşte povestea dvs. cu povestea Silva?

Sînt un băutor de bere destul de pretențios, pasionat de berile craft, îndeosebi de cele cu specific englezesc, iar Silva tocmai a început să meargă în direcția asta. Mîndra Românească (Romanian Pale Ale) este un prim pas către berea englezească, făcut de un brand cu o notorietate mai mare. Cu alte cuvinte, cine se aseamănă se adună. Altfel, un playlist care să se potrivească cu cele trei sortimente de bere Silva mi-a surîs, ba chiar m-a convins. Pentru că în muzică, la fel ca în cazul berii, diversitatea este extrem de importantă pentru a-ți dezvolta gustul și pentru a te declara pasionat de ceva.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: Anya Dimitrov

***

Chestionar

Primul album cumpărat: Queen, Innuendo

Albumul care ți-a schimbat viața: Jeff Buckley, Grace

Albumul pe care l-ai descoperit tîrziu: PJ Harvey, Stories from the city, stories from the sea

Cel mai prețios album din colecția ta: Roger Waters, Amused to death

Cu ce muzician din lume ai colabora: Peter Gabriel              

Cu ce muzician din istorie ai fi colaborat: Jimi Hendrix

La ce concert ți-ar fi plăcut să fi fost de față: David Bowie, turneul Reality

Cîntecul pe care nu te-ai săturat niciodată să-l asculți: Faith No More, „Star AD”

Muzicianul român pe care-l admiri cel mai mult: Alexandru Andrieș

Albumul românesc rock favorit: Partizan, Am cu ce

Ce muzică ai trimite într-o capsulă spațială să întîlnească alte civilizații: Radiohead

Plăcerea muzicală vinovată: N-am.

Un cover preferat: Annie Lennox, „Don’t let me down”

O carte preferată: Günter Grass, Ani de cîine

Un film preferat: Interstellar