„N-am avut veleitatea de a aparţine unui curent, unei culori, unei etichete anume“ - dialog cu Dan NUŢU

A început cu Duminică la ora 6, în regia lui Lucian Pintilie. Pentru rolul din acest film (dar și din altele) a fost etichetat drept „rebel“. În 1979 a plecat în SUA. Dan Nuțu s-a întors de cîțiva ani în România și organizează anual Aristoteles Workshop, o serie de ateliere de film documentar.

De zece ani faceți Aristoteles Workshop. De ce ați ales filmul documentar?

Înainte de a părăsi SUA, am lucrat mult pentru PBS, stația publică de televiziune din America. Am lucrat în Boston, făceam montaj de filme documentare. Și documentarul s-a lipit de mine mai mult decît mă lipisem eu de ficțiune în România. Am venit în Europa și, într-un FNAC din Paris – o librărie-monstru – am găsit un stand numai de filme documentare: un șir de rafturi cu cinci-şase coridoare pe care erau numai filme documentare. Am înțeles că în Europa încă e mai puternic suflul documentarului, se consumă mai puternic decît în America. Ceea ce s-ar putea să nu fie deloc adevărat. Mi-a rămas însă ideea aceasta și, împreună cu soția mea, Cristina Hoffman, am lansat o propunere către Arte France. Ei au acceptat și, din 2006 pînă anul trecut, am avut suportul Arte France. Am avut sprijin și de la CNC, și de la programul european Media. S-a întîmplat să iasă bine din primul an. Copiii învățau ceva și plecau și cu un film acasă.

Cine sînt „copiii“?

Așa le zic eu. Trebuie să fi făcut ceva înainte, pe băncile facultății, în materie de film. Trimiteau o mostră din munca lor și un grup de experți triau propunerile și alegeau 16 la început, apoi 12. Acești tineri vor să învețe altceva. Mai toți vin cu idei preconcepute – „așa am făcut, așa am învățat, așa fac“ –, dar norocul meu a fost să găsesc oameni de foarte mare calitate profesională și umană care i-au ținut în hățuri atît de frumos încît, chiar dacă li se arunca din cînd în cînd cîte o idee, aveau senzația că a fost ideea lor. Ceea ce e un lucru rar.

La ateliere participă experți de mare clasă. Cum ați ajuns la ei?

Avînd binecuvîntarea canalului Arte, prin Arte i-am ales. A fost, de pildă, Thierry Garrel, care, vreo 15-20 de ani, în Arte, tăia și spînzura tot ce însemna documentar. În primul an m-am și enervat, pentru că el a fost singurul care n-a vrut să lase primul film să fie difuzat pe post. Apoi ne am împăcat, ne-am împrietenit, a venit de patru-cinci ori la workshop și este primul om care se bate mai mult decît mine ca Aristoteles Workshop să continue. Sper să continue. Deocamdată nu avem decît sprijinul CNC și alte cîteva mici surse, sperăm să găsim fondurile necesare.

V-ați început cariera cu Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie și ați continuat cu alte filme care în vremea aceea au însemnat ceva în cinematografia noastră. Spuneați însă că nu „v-ați lipit“ de ficțiune. De ce?

Am mai făcut o figurație într-un film acum patru ani, deci, dacă sînt cerut, cedez. Dar trebuie să-mi placă și mie. Am refuzat – de fapt, n-am refuzat, ci am spus că nu-i pentru mine faza de atunci a scenariului – Poziția copilului, în care Netzer m-a invitat să joc rolul tatălui. Dar ce era pe hîrtie atunci nu era pentru mine: trebuia să rîd și să fac bancuri de la început pînă la coadă și am spus că nu sînt genul. Îmi pare rău că am refuzat, dar a trecut.

Cum v-ați simțit în Duminică la ora 6? Spuneați într-un interviu mai vechi că toată copilăria v-ați dorit să vă vedeți pe afiș, la cinematograful Patria…

Era ca un vis împlinit. Au urmat altele. Nu toate mi-au trezit interesul – unele le făceam de rutină, altele pentru bani, altele le făceam de drag. Dar zic că mai bine s-a lipit filmul de mine decît eu de el pentru că la un moment dat mi-a fost foarte ușor să las totul. Era mult mai rapid filmul. La teatru, cele mai frumoase sînt repetițiile. Apoi, cînd ajungi să joci același spectacol timp de cîțiva ani, devine rutină. Repetiția e frumoasă pentru creativitate, pentru libertate, pentru încercare, pentru eșec. În film n-ai norocul ăsta: cînd filmezi o scenă, ai cinci minute să te concentrezi – nici nu știu ce înseamnă asta – și să dai tot ce ai mai bun, căci după aceea nu se mai poate.

În vremea comunismului, filmul și teatrul erau atent controlate de sistemul politic. Ați simțit presiunea cenzurii?

În teatru, erau repetiții, apoi avanpremiere, și erau doi-trei oameni care veneau și spuneau „asta da, asta nu, asta se poate, asta pică“. Și atunci o luai de la capăt cu porțiunile „problematice“ și, din repetiție în repetiție, se ajungea la ceva. Publicul n a­vea cum să simtă. În film, era altfel: era postsincronul. Una spuneai la filmare și, în funcție de cei care veneau la avanpremieră, la postsincron se înregistra altceva. Sentimentul era foarte ciudat: nu mai era atît de importantă vizita grupului de oameni care să spună da sau ba, ci treptat simțeai că se creează autocenzura. Nu era atît de importantă pentru actori (care trebuiau să facă ce le spunea regizorul), ci pentru regizori. Era ca o otravă. Dar, în cadrele date, încercai să faci ce se putea. Există și o anumită libertate în orice soi de totalitarism. Știi că nu poți, încerci să aduci ce e mai bun în tine între limite. Limitele au și ele un rost: trebuie să creezi din nimic, în ciuda granițelor. S-au întîmplat minuni și în film, și în teatru. Au fost ani superbi. Pintilie, Ciulei… În ciuda limitelor cenzurii sau autocenzurii, exista o anume libertate și un aer de… je m’en fiche, în care spuneai „eu nu citesc ziarul, nu mă uit la televizor, nu mă interesează ce se-ntîmplă, eu fac ce știu“. În ciuda barierelor, era foarte bine. Eu n-am plecat din țară plîngîndu-mă de opresiune. N-am plecat de rebel. Am plecat de plictis.

De ce era bine?

Depinde ce poziție ai într-un sistem. Poți să-l înjuri. Dacă ai un recul că-ți pierzi scaunul sau te dă cineva afară sau te pune pe un loc mai jos, devii mai vocal, ai gura mai mare. Cînd nu-ți e teamă de scaun, cînd te muți în fiecare seară de pe o scenă pe altă scenă și de pe un platou pe alt platou, atunci îți faci meseria. Din punctul meu de vedere, nu mă interesa cenzura, nu mă interesa politica. N-avea cum să-mi fie rău. Din păcate, spectacolele de atunci nu s-au filmat, s-au pierdut. Dacă s-ar fi filmat, oamenii ar fi putut vedea azi spectacolele lui Esrig, Ciulei, Pintilie, care erau superbe.

Ați plecat din România în 1979. De ce spuneți că ați plecat de plictis?

Nu aveam de ce să mă plîng. Făceam filme, pentru vremea aceea aveam bani, căci la cinematografie se plătea încă bine, jucam la teatru. Dar au tot plecat regizorii cu care lucrasem, unul cîte unul. Lucrasem cu mai toți, în afară de Sergiu Nicolaescu. Nu mai era nici un îndemn, nici o curiozitate de a afla lucruri noi. Cînd nu mai ai curiozitatea de a încerca, se așază o plictiseală. Nu mai voiam să refac lucruri, nu voiam să-mi mai dea cineva un rol de rebel. Liviu Ciulei m-a rugat, cu un an sau doi înainte să plece, să joc în Pescărușul. Îl jucasem pe Treplev într-un spectacol de televiziune, așa că i-am mulțumit pentru gîndul cel bun, dar nu mai puteam reface rolul la 35 de ani. Iar în film nu mai voiam să fiu utecistul rebel.

N-ați plecat și dintr-un spirit de libertate? Poate voiați să experimentați altceva…

Daa, muream de curiozitate să descopăr meseria de taximetrist… Eram deschis la orice. „Gonit de clipele stării pe loc“… Știam că n-o să devin vedetă pe Broadway. Le făcusem pe toate, cu succes, și în teatru, și în film. Prin Andrei Șerban și Liviu Ciulei, am mai apărut și acolo în cîteva spectacole. Descopeream exact aceeași atmosferă, aceleași tipologii. Kevin Kline este o replică a lui Ion Caramitru. Se juca și acolo table în pauze, la spectacole. Aceeași mîncătorie, aceeași vorbă de clacă și bîrfă urîtă. Nu mai aveam răbdare. Iar ca actor de teatru, trebuie să alergi.

Vă place să lucrați cu tinerii, aveți și o aplecare spre pedagogie?

Am fost asistentul Olgăi Tudorache la clasa ei de la IATC (azi, UNATC). Cînd vedeam cum copiii aceia devin un pic mai buni, era o bucurie absolut imensă. E o bucurie incomensurabilă să afli că, în timp, ceva se schimbă în bine. Starea asta nu o poate egala nimic, nici măcar aplauzele cînd ești pe scenă. E infinit mai puternic acest sentiment de a preda ștafeta, de a vedea că în acel aluat a înflorit ceva extraordinar.

Ați trăit în America mulți ani, într-o alt­fel de societate. După ce v-ați întors, v-au tentat comparațiile între „aici“ și „acolo“?

Am renunțat să fac comparații. Mă mai irită uneori că aici cafeaua e mai scumpă decît în America. Nu poți să te plîngi acum că e prea cald sau prea frig ori că oamenii de vizavi nu-ți plac. Odată ce te-ai hotărît că stai aici, trebuie să iei lucrurile așa cum sînt, nu cred că e altfel decît atunci cînd am plecat. Atunci era și tinerețea de vină. Nu te interesa mult din societatea adulților. Acum, intrînd eu în vîrsta celor vechi, evident că mă irită mai mult tinerii, nu cei de-o vîrstă cu mine (rîde). Cred că, de bine, de rău, e bine.

Cum vă identificați cu generația actorilor din anii ’60-’70?

Am o dificultate cu identificarea. Nu cred că am încercat sau am vrut vreodată să mă identific cu nimic. N-am vrut să fiu parte din vreun grup, n-am ieșit în stradă cu grupul. N-am fost niciodată parte dintr-un mecanism mai mare, că nu mă ducea mintea. N-am avut veleitatea de a aparține unui curent, unei culori, unei etichete anume. Nu m-am considerat niciodată „vedetă“. Mi-a plăcut ce am făcut, m am săturat de ce am făcut și am luat o de la capăt, și-acum îmi place ce fac. Îmi place cum s-au dezvoltat actorii din vremea mea, mă duc la teatru și la film, mor după unii din ei, alții mă lasă rece. Cum au evoluat ei și care e identitatea lor – să spună ei. Eu însă nu pot să spun că am aparținut vreunui curent și că m-am identificat cu o școală. Nici nu mi-a trecut prin cap.

Eticheta de „rebel“ care vi s-a pus în anii ’60-’70 nu vă mulțumește. Senzația mea e că în rolurile din film aveați un aer firesc, neconvențional pentru societatea de atunci.

Eram firesc și nu mă prefăceam. Singura mea preocupare era să alerg cît mai repede prin cadru, să intru și să ies. Firescul e o chestie ciudată; cineva poate fi etichetat „firesc“ la primul film, la al doilea, la al treilea… Eu m-am oprit la al douăzeci și doilea, deci n-am avut timp să „scap“ de firesc. Cu timpul înveți trucurile meseriei. Ce mă deranjează acum este că în pleiada de actori din care am zis că îmi plac foarte mulți, iar unii mă lasă rece, există un soi de firesc – cred că e importat de la americani sau de la unii actori mari – sau un soi de strădanie de a fi firesc care omoară firescul. Îi vezi pe unii mimînd firescul. Și asta se observă de la o poștă. Cînd îl vezi pe unul că e curat, curat-curat, atunci e bine.