Muzici & fraze

● Revista Echinox, nr. 3/2012

Cea mai interesantă anchetă literară din ultimul timp am găsit-o recent, în revista clujeană Echinox, revistă cu numere tematice, pe care o citesc de fiecare dată cu plăcere şi pe care o recomand fără reţinere – păcat că nu are, din cauza finanţării defectuoase, şi apariţie regulată. Dedicată relaţiei dintre literatură şi muzică, ancheta se intitulează „Note de subsol“. Iată şi cele trei întrebări adresate de realizatorii Cosmina Moroşan şi Alex Văsieş celor 14 scriitori (cu excepţia Ruxandrei Cesereanu şi a Simonei Popescu, toţi au debutat în ultimii ani şi sînt, aproape majoritatea, poeţi): prima, cam stîngace formulată – „Ce fel de spaţiu creează muzica pe care o alegi faţă de literatură sau lucrează cu efecte egale la nivel de impact, intensitate, putere de seducţie şi, pînă la urmă, de ce nu, şanse de extindere a domeniului expresiv?“, „În ce măsură ţi-a influenţat muzica scrisul?“ şi „La care dintre cele două teritorii ai rămîne mai atent, pînă la sfîrşitul vieţii?“. Dintre toţi cei 14 scriitori care răspund întrebărilor, făcînd şi liste mai mari sau mai mici de genuri şi nume, doar doi au studiat şi au făcut şi muzică: Ştefan Baghiu şi Mihai Duţescu. Răspunsurile sînt – cum altfel – de tot felul, o parte dintre scriitori n-au o relaţie prea apropiată cu muzica, alţii sînt nişte buni ascultători, curioşi, exploratori, pasionaţi; unii găsesc, într-un fel sau altul, inspiraţie în muzici (curios însă, nu şi în versuri, cu excepţia lui Gabi Eftimie), alţii le ascultă ori le tratează, în relaţie cu literatura, cu destulă indiferenţă; şi doar Lavinia Branişte, spre exemplu, aduce în discuţie şi dansul.

Care ar fi relaţia dintre muzică şi literatură? Cum spuneam, lucrurile variază în mod sensibil, de la un scriitor la altul. Pentru Lavinia Branişte, muzica poate contribui la memoria involuntară şi atît („îmi fixează în memorie nişte situaţii sau locuri sau oameni“); pe Val Chimic, muzica a „afectat-o“, dar nu dezvoltă ideea; Ionuţ Chiva recunoaşte că „aproape fiecare poezie din instituţia moartă a poştei are în spate cîte o piesă care, în combinaţie cu anumite stări sufleteşti şi un număr de beri, declanşa oxitocina“; Andrei Doboş vede poezia drept „o intuiţie pură, sonoră“, dar atît (şi i se pare „dezgustător să preiei versuri de cîntece în poezie“ – dar parafraze sau versuri din alţi poeţi?); iar Cristina Ispas găseşte că muzica „stimulează percepţia şi amplifică emoţia, conferind realităţii peste care se pliază un strop de dramatism în plus“, dar atît. Cîţiva scriitori au sau au avut, scriind, o relaţie mult mai profundă cu muzica. Ruxandra Cesereanu spune că a scris „uneori, de-a lungul anilor, poezie pe muzici psihedelice, rock sau pop“ şi vorbeşte pe larg despre muzica psihedelică şi „dicteul automat psihedelic“, experimentat cu studenţii la cursurile de scriere creatoare. Simona Popescu, căreia îi plac coloanele sonore ale filmelor şi care a lucrat un roman colectiv cu studenţii, este şi ea în stare de liste eterogene infinite cu nume. Hit Girl (nu-i spun numele real, căci oricum toată lumea îl ştie) separă literatura în genurile poeziei şi prozei, pentru a apropia doar poezia de muzică, două arte care merg foarte bine împreună şi care se pot inspira reciproc: „Poezia şi muzica le percep ca arte de explozie – adică au la origine o reacţie de combustie rapidă (cu diferenţa că muzica ar fi echivalentul unui explozibil mai instabil, gen fulminat de mercur sau acid de plumb, care detonează la cel mai mic şoc, iar poezia ar fi un explozibil mai stabil, gen dinamită sau RDX); de cealaltă parte, proza, aşa cum o percep eu, e o artă de mocneală.“

Andrei Dósa, în cel mai interesant text al anchetei, după ce recunoaşte că la început a perceput aceste arte drept două teritorii incompatibile, dezvoltă o întreagă teorie a spaţiilor mentale create de muzică în funcţie de genuri, descriind cîteva „experienţe subiective direct legate de muzica ascultată în ultimul an“. Astfel, „jazzul de avangardă a avut ca rezultat texte cu un ritm mai languros, imagini care apăreau ca din spatele unor vitrine murdare“; „muzica electronică a produs imagini care păreau proiectate pe un ecran“; „cu muzica psihedelică şi drone nu există imagini rupte de subiect, subiectul însuşi se mişcă/înoată în fricile şi senzaţiile corporale“; „muzica ambientală a dus la poezia nonevenimentului, texte construite mai mult pe stare decît pe întîmplare, în care am încercat să fac auzită vocea unei instanţe poetice cu o identitate cît se poate de rarefiată“; „muzica trip-hop şi shoegaze am perceput-o ca pe un fond de başi, piperat cu tot felul de inserturi vocale şi inserturi de sunete înalte care pot deschide poveşti întregi“. Un alt poet care ar fi putut spune mai multe, la cîte ascultă, este Vlad Moldovan, dar, din păcate, după un început frumos, se pierde în parada propriului trip: „Consider că muzica este arta supremă şi toţi şi toate (literatura included) au de învăţat de la ea o lecţie a libertăţii infinite... În muzică avem codul adevărului, care este cel al desfăşurării şi complicaţiei energetice pornind de la impuls. Cînd spun «să înveţe», nu mă gîndesc la nici un fel de traducere sau echivalare – domeniile sînt şi trebuie să rămînă separate, însă există, în muzică, o dinamică omniprezentă analoagă oricărei forme de expresie şi existenţă. Gîndiţi-vă numai la forţa autonomiei, la invitaţia/dăruirea/solicitudinea, la forţa ei de sucţiune, dar şi la discreţia muzicii – în orice situaţie în care această rulează pe fundal. E un model de solicitudine şi de prospeţime pe care cineva nu ar dori să îl deprindă? Muzica este maestrul meu şi nu mi-a infuenţat doar scrisul, ci chiar şi periplul spiritual, prisma comprehensivă, calitatea conştientizării.“ Referitor la genuri, Bogdan Coşa, Andrei Doboş şi, din nou, Vlad Moldovan spun că ascultă şi le place hip-hop-ul, dar asta se vede deloc sau foarte puţin în ce scriu ei înşişi (moment în care am simţit lipsa unui Sorin Gherguţ).

La capitolul surprize simpatice (în ceea ce mă priveşte), Ruxandra Cesereanu ascultă Mars Volta, pe filiera Van der Graaf Generator – respect! Altfel, Simona Popescu are o megalistă de nume, atît de eterogenă (în mod căutat eterogenă), încît cu greu poţi crede că şi ascultă cu adevărat muzicile alea, probabil doar le-a auzit. E simpatic, însă, faptul că un oarecare snobism hipsteresc se face simţit la mai toţi tinerii poeţi, mai întîi prin felul condescendent cu care se disociază cu emfază de rock-ul clasic, gen Queen sau The Doors (mai puţin cel psihedelic, pe care par că-l acceptă prin experienţa electro) şi pun pe listele personale „post-“genuri şi nume obscure, cît mai underground, mai nişate şi mai hip (însă, semnificativ, foarte puţin jazz sau muzică contemporană), străini, şi nu români (hai că mergeau nişte The :Egocentrics, Coughy sau Norzeatic!); soft-uri, şi nu instrumente; DJ, şi nu muzicieni; postartişti, şi nu fondatori; track-uri, şi nu albume; mixaje, şi nu concepte; Youtube-uri, şi nu sisteme surround; digital, şi nu analog etc. Fapt care scoate în evidenţă şi mai mult lipsa de umor şi detaşare, căci nimeni, absolut nimeni nu spune/recunoaşte că ascultă şi muzici simple, uşoare sau penibile (moment în care am simţit lipsa unui Adi Şchiop). Asta pe lîngă acel tip de ignoranţă simpatică, rudă cu teribilismul; spre exemplu, pentru Bogdan Coşa pare că jazzul este doar o muzică „pseudo/complicată“, „zona contrabas etc.“, adică „o muzică activă, fără finalitate“.

Oricum, o anchetă foarte bună, în care se vede că scriitoriilor le-a plăcut subiectul şi au avut şi ce zice. Restul revistei, cu un conţinut centrat tot pe muzică, merită citită (şi ascultată) integral. Intraţi pe revistaechinox.ro!