Virtuozitate
• Dave Rawlings Machine, Nashville Obsolete, Acony Records, 2016.
Cuplul format din Dave Rawlings și Gillian Welch scoate albume sub numele celei din urmă încă din anii ’90, colaborînd încă de pe băncile Berklee College of Music – celebra școală de muzică între ai cărei alumni se numără membri Dream Theater, Al Di Meola, Bill Frisell ori Hiromi Uehara. Ascultătorii de jazz și rock progresiv au obiceiul de a scoate în evidență pregătirea formală a idolilor lor, în special cînd numele lor e legat de instituții precum Berklee, însă iată că și country-ul rustic e populat cu astfel de talente. Similar modului în care talentele noastre lăutărești au fost tardiv și cu multă rezistență ideologică identificate în masa amorfă a manelelor, country-ul american, destul de prost văzut în afara SUA (ori asociat unor categorii sociale și de vîrstă), își are propriii virtuozi. Numele lui Gillian Welch e asociat și coloanei sonore a filmului fraților Coen O Brother Where Art Thou? – asociere ce poate contribui la închegarea percepției despre country ca un gen cu funcție comedică, evocînd un spațiu cultural regional ori perimat. Recent, Jack White sau Okkervil River au mai încercat să scuture această percepție la tineret, revizitînd genul prin hibridizări moderne, însă au fost percepuți de public drept hipsteri ironici, deși (cel mai adesea) intenția a fost cu totul alta. Subgenul gotic country a căpătat o oarecare popularitate, însă tot sub pretextul ironiei.
Dave Rawlings face pe albumul Nashville Obsolete o altă tentativă de ameliorare a atractivității genului la un public pop larg, mizînd pe experiența sa ca producător atît pentru trupe indie-rock (Bright Eyes), cît și pentru trupe de country rural decrepit (Old Crow Medicine Show). Portofoliul său de colaborări cu partenera Gillian Welch s-a înscris predilect în a doua categorie, cu accent pe folclorul din zona Apalașilor, însă albumele publicate sub numele Dave Rawlings Machine sînt ceva mai cosmetizate pentru fanii Bob Dylan, Neil Young și în general pentru publicul care se arată mai indulgent în momentul în care nu mai e vorba de country, ci de folk. Acesta e al doilea album cu Rawlings la voce și Welch la acompaniament; primul fusese dominat de cover-uri, așa că abia aici avem debutul consistent al noii formule, incluzînd ajutor din partea unor membri Old Crow Medicine Show și Punch Brothers. Albumul conține una din cele mai lungi piese folk din istorie, „The Trip“, un fel de bolero unplugged cu versuri pe jumătate povestite, pe jumătate cîntate (uneori în același vers). Piesa e încadrată de trei balade și trei piese mai vesele, expunînd ascultătorul la două viteze și două stări de spirit distincte. Primele învăluie cu melodii excelente, însă ultimele sînt ceva mai riscante, aducînd în atenție acel bluegrass country perceput drept lăutăresc și eventual neghiob față de cerințele modernității.
La noi, spațiul muzical respectiv e opac – perceput de tineret drept un fel de muzică populară de interes regional, de către amatorii de muzică populară (în sens Etno TV) drept ceva incomprehensibil și străin, iar în general de către intelectuali drept o fază muzicală retrogradă dinspre care intelectualitatea a evoluat spre forme mai sofisticate. Îmi vine în minte concertul în România al magicianului banjo-ului Bela Fleck, anulat din lipsa de interes a unui public care, altfel, se arată interesat în a-și asocia gusturile cu etichete precum world music. Paradoxal, country-ul american e perceput în afara „lumii“, în ciuda unei bogății stilistice similare ADN-ului „etniei americane“. În schimb, blues-ul și jazz-ul, la fel de americane și străine nouă, ne sînt mai ușor de simpatizat.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.