Virilitate & amărăciune
● Gary Clark Jr., Live, Warner Bros., 2014.
Mă obişnuisem ca blues-ul să fie cîntat de alcoolici hîrşîiţi, cu teamă de Dumnezeu, ori de bătrînei simpatici de culoare, însă Gary Clark Jr. ţine cu orice preţ să impună o imagine a blueser-ului ca sex symbol. Este o oarecare inconsistenţă la mijloc, căci inima albastră e ca prostata inflamată, se manifestă şi degenerează cu vîrsta, cu problemele generate de experienţă, nu prea merge să-ţi închipui „cum ar fi oare?“. Or, la cei 30 de anişori, pentru Gary Clark Jr., pierderile amoroase nu au avut cînd să capete altă valenţă decît cea de aventuri cu adrenalină, şi e puţin probabil ca sufletul să-i fi devenit atît de timpuriu dependent de sedarea în alcool. E, după mine, o oarecare suferinţă nejustificabilă aici; în plus, nu avem de a face cu un artist de cîrciumă şi festival intim, ci cu un blockbuster – bluesul acestui viril artist umple stadioane, poate fi auzit pe coloanele sonore ale unor filme de acţiune ori ale unor jocuri video populare. Ca să pară mai bătrîn, frecventează festivaluri în care caută compania unor Rolling Stones, Jeff Beck sau ZZ Top. Ca să nu piardă contactul cu propria generaţie, apelează pervers la inserţii de hip-hop şi R&B. Pentru asta cred că s-a inventat eticheta „modern blues“. S-ar putea spune că Jimi Hendrix încercase ceva similar, însă el venise de pe altă planetă, încercînd să mimeze probleme umane (istoria ne arată că se şi grăbea înapoi).
Dublul disc live pe care l-am ascultat aici e o compilaţie a celor trei albume scoase de Gary Clark Jr. în cei zece ani de carieră. Piesele în varianta de concert se apleacă mai mult spre partea bătrînească a artistului, trucurile de studio folosite pentru inserţiile hip-hopiste nefiind la îndemînă. Asta recomandă compilaţia live drept materialul definitiv Gary Clark Jr. (pentru segmentul de pînă acum al carierei sale). Orice blueser se ridică pe umerii înaintaşilor şi include în repertoriu o serie de standarde ale genului. Îi avem aici evocaţi pe Muddy Waters („Catfish Blues“), Albert Collins („If Trouble Was Money“), obligatoriul B.B. King („Three O’Clock Blues“), chiar şi modelul pe urmele căruia chitaristul pare să calce – Jimi Hendrix („Third Stone from the Sun“). Clark Jr. reuşeşte însă cu succes să se impună prin compoziţiile proprii, dominante pe materialele sale, inclusiv pe această antologie. În interviuri îşi exprimă explicit rezistenţa faţă de solicitările de a cînta mai multe bucăţi de la cutare monstru sacru, ori din anumite curente istorice cu priză la public, precum blues-ul Louisianei segregaţioniste. E încurajator faptul că parte din ce înţelege omul prin „modern blues“ înseamnă să cînte muzică reprezentativă pentru timpul şi locul din care vine – secolul XXI, respectiv Texasul dominat de southern rock şi blues de inspiraţie jazz. În felul ăsta, virilitatea sa trece dincolo de imagine, impunîndu-se şi prin riff-ul scorţos, cu feedback brut, o amprentă particulară de sound bine planificat, cu impact imediat. Vocea complementează cu o abordare blues profesionistă, fără isprăvi ieşite din comun.
Ca şi Hendrix înaintea lui, Clark Jr. nu are nici o reţinere în a aluneca dinspre blues înspre riff-uri garage rock energice, ceva psihedelii şi înapoi în amărăciune intimă, ocolind uneori printr-o zonă de funk poznaş (fără derapajele pop ale celor de la The Black Keys). Alternanţa acestor tonuri ţine ascultătorul alert şi e o cheie a succesului său live. Structura albumului reflectă dinamica unui astfel de concert, cu artistul mereu în centrul atenţiei, iar atenţia publicului imposibil de distras. Ţinînd cont de premiile recent acumulate (inclusiv Grammy) şi de avîntul tineresc, avem aici un superstar în toată puterea cuvîntului, ceva ce a lipsit multă vreme din blues, riscînd să împingă genul în underground-ul de cîrciumă.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.