Vîntul schimbării
● The xx, I See You, Young Turks, 2017.
Dacă o să aveți nevoie vreodată de dovada faptului că relația dintre mainstream-ul muzical și cultura alternativă / indie și-a schimbat complet înfățișarea în ultimii ani, trupa engleză The xx este exemplul perfect. Apărută cîndva în 2005, formația a debutat discografic în 2009 cu un album care a lăsat urme serioase în pop-ul contemporan. Inițial un cvartet cu două chitare (Romy Madley Croft și Baria Qureshi), un bas (Oliver Sim), cîteva mașini de produs beat-uri și riff-uri (Jamie Smith) și două voci aflate într-un dialog infinit (Madley Croft și Sim), grupul acesta muta interesul follower-ilor culturii indie dinspre paradigmele largi ale revivalismului post-punk, cu toate ancorele lor posibile, înspre o altă categorie post-istă – The xx desena pe ruinele fierbinți ale dubstep-ului o schemă narativă care-și întindea referințele între The Bristol Sound și hip-hop/R&B-ul de ultimă oră. Asta ca să mă opresc la două exemple foarte transparente în muzica britanicilor.
Dacă intimistul, introvertitul xx, primul disc, trăgea o linie de demarcație între înainte și după în indie-ul momentului, făcîndu-l pînă și pe James Blake să recunoască faptul că acea operă i-a reformulat ideile despre muzică, Coexist, LP-ul secund, venea în 2012 să întărească poziția muzicală a trupei fondate în Londra. Cu un amendament: în piese începea atunci să se simtă prezența unui groove care, de fapt, confirma fetișul lui Jamie Smith pentru muzica de dans/club, interes plasat complet în albumul său solistic din 2015, In Colour, lansat sub pseudonimul Jamie xx.
În noiembrie 2016, după o perioadă serioasă de absență, The xx lansa un single, „On Hold“, care livra un pachet de ingrediente apte să vorbească despre viitorul album. Cu un videoclip filmat în supraexpusul orășel Marfa din Texas, într-o manieră suficient de Larry Clark, piesa aceasta este queer, este extrovertită, dincolo de dramatismul adolescentin pe care îl conține, posedă romantismul acela ambiguu, incontrolabil și labil al unei povești coming of age și este… dansabilă. În fond, I See You, discul anunțat de „On Hold“, poate fi decriptat, în interiorul grupului, și ca un transfer de putere dinspre binomul Madley Croft + Sim, cel pe care parcă a căzut greutatea primelor discuri, către Smith. Puteți citi asta în fundația electronică a LP-ului, în interesul, subit au ba, pentru sampling, dar mai ales în structura intimă a pieselor. Muzica de astăzi a The xx este, spre deosebire de trecut, multidimensională, trecînd cu o oarecare greutate printr-un ansamblu de referințe care merg mult mai departe decît pe primele două albume. Simți în atmosfera de pe I See You – da, soundscape-ul construit pînă acum englezi a fost covîrșitor atmosferic – o dorință aproape impulsivă pentru schimbare și pentru citare. Ea nu vine niciodată singură, ci e însoțită de o tensiune care nu lucrează întotdeauna în favoarea producției: sînt multe momente în care fragilitatea lui Sim și a lui Madley Croft se izbește de arhitectura sonoră bricolată de Jamie -Smith (aș zice că mai degrabă de Jamie xx). Ceva din vraja letargică pe care xx și, mai puțin, Coexist o respirau pare iremediabil pierdut. Asta nu înseamnă că emoția și capacitatea muzicii The xx de a se individualiza radical au dispărut complet, dar trupa aceea despre care James Blake spunea că i-a arătat drumul se vede arareori pe acest disc.
Paul Breazu este jurnalist.