Vibraţii hipnotice
● Maria Răducanu & Krister Jonsson, Pure Music, reissue, 2014.
Vasluianca Maria Răducanu mi-a picat dragă din prima, cînd, în timpul unui YouTube party de pe vremuri, amicul Marius m-a intrigat spunîndu-mi: „Hai să-ţi arăt ce simpatice pot fi manelele“. Între timp, piesa „Cristina“, mai exact versiunea răstălmăcită de artistă, a devenit celebră. Nu era în catalogarea ei drept „manea“ vreo desconsiderare, Maria Răducanu însăşi o introduce sub această etichetă, cu oarecare tuşă (auto)ironică, ori ca manifest al misiunii sale asumate de a cînta muzică din popor, pentru popor. În plus, pentru unii, maneaua are şi un înţeles ceva mai larg, fundamentat stilistico-tematic, decît sensul peiorativ care s-a cristalizat în gîndirea colectivă. La fel de interesant e şi felul în care chitaristul suedez Krister Jonsson a înţeles să interpreteze maneaua cu pricina, cu un melc-melc-codobelc de susţinere şi un solo latino pe final. Nu îmi dau seama cum a ajuns omul prin părţile noastre, am impresia că zona scandinavă e suprasaturată cu inovaţie şi poate fi dificil să supravieţuieşti în mediul respectiv ca muzician jazz. Pare să aibă o predilecţie submisivă, acompaniind dive cu puternică prezenţă scenică, care-i pun în umbră identitatea – în afară de Maria Răducanu, s-a mai învîrtit pe lîngă strănepoata lui Tolstoi, percuţionista Marilyn Mazur ori versatila Hanne Boel. În formatul audio ar avea, teoretic, şansa de a se face auzit, însă natura molcom-focalizată a materialului de pe Pure Music îl reduce la postura de acompaniator politicos. Numele său putea fără probleme să apară doar pe coperta interioară. Momentele sale solo sînt cu precădere de natură ambientală sau introductivă, pentru vocea protagonistei. O explicaţie stă şi în faptul că materialul e preluat din concerte, astfel cuprinsul său este o aglomerare de prestaţii (live) antologate, şi nu ilustrarea vreunui concept compoziţional. Avem, bunăoară, obligatoriile cover-uri Maria Tănase, cu care vocile feminine mari de la noi simt nevoia să se asocieze, ceea ce nu e în sine un lucru blamabil, cît suspect de a exploata slăbiciunea poporului pentru „piese de neuitat“. Preferata mea în acest sector artistic rămîne Geta Burlacu, mare parte din merit datorîndu-se felului în care Alex Calancea a înţeles (sau a fost lăsat) să o acompanieze. Jonsson nu dă semne că ar avea ambiţii similare.
Pure Music e un album din 2008 relansat recent printr-o suită de concerte cu un succes similar, poate chiar mai mare decît al lansării iniţiale, cînd artista abia se făcea auzită în spaţiul pop(ular). Înainte, aceasta apucase să îşi facă un nume drept profesionistă folk-jazz, cu materiale publicate în colaborare cu instrumentişti forjaţi – Mircea Tiberian, Sorin Romanescu ori Maxim Belciug –, dar cred că maneaua sus referită a fost punctul de răscruce la care noi, oamenii simpli, am auzit de ea. Ascultători cu cele mai pestriţe preferinţe resimt vibraţia hipnotică a vocii artistei, iar concertele sale sînt fără îndoială seri corporatiste reuşite. Maria Răducanu se impune încet-încet drept una dintre cele mai plăcute voci de la intersecţia lumii etno-pop (în care, din păcate, e asimilată prin cover-uri) cu lumea eclectică a jazzului (de care parcă ar vrea să se desprindă). Din păcate, Pure Music e un material care captează doar prima dimensiune a artistei şi riscă să o consacre drept o voce care nu lasă spaţiu de creaţie în jurul său. Mai importantă decît această cale de a-i asigura vizibilitatea găsesc că e performanţa de a intra în graţiile casei de discuri a lui John Zorn, Tzadik, un semn că în curînd am putea auzi de Maria Răducanu în cadrul unor evenimente la care nu vom avea posibilitatea să accedem uşor, aşa că să ne bucurăm cît o mai prindem pe aici. Cu tot succesul la hipsterii bucureşteni, nădăjduiesc că nu va întoarce spatele ferestrei de oportunitate oferite de jazzul internaţional.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.