Vene albastre
● The Black Keys, Delta Kream, Easy Eye Sound, 2021.
● Robert Finley, Sharecropper’s Son, Easy Eye Sound, 2021.
În competiție de ambiții cu Jack White, Dan Auerbach e celălalt mogul al blues-rock-ului modern, recuperator de comori, producător neistovit și specialist în apropriere culturală. Articolul de față semnalează două materiale recente beneficiind de implicarea sa – albumul de versiuni cover al trupei sale de bază, The Black Keys, și noul album al unuia dintre protejații săi, Robert Finley.
Despre Auerbach am mai scris în urmă cu niște ani, cînd îl expediam sub eticheta de hipster – eram amîndoi mai tineri și mai obraznici, albumele sale trăgeau fiecare în altă direcție, părea să caute afiliere, dar se răzgîndea la fiecare pas. Turn Blue a fost urmat de o sincopă ce aducea a destrămare. Astăzi Auerbach are vreo 15 albume sub semnătură proprie și a intrat în breasla producătorilor de largă influență, prin mîinile sale trecînd materiale semnate de Lana Del Rey, The Pretenders și trei nominalizări Grammy în categoria Producătorul Anului. Studioul pe care îl deține e centru gravitațional pentru scena din Nashville, regiunea în care se întîlnește nordul cu sudul, supremația country cu blues-ul negru, honky tonk-ul cu hip-hop-ul. Sîntem obișnuiți să vorbim despre scenele din Seattle ori New Orleans datorită specificului lor identitar, însă Auerbach a mirosit că venele muzicale ale Americii trec prin Nashville.
Cum sugeram, generația lui s-a specializat în apropriere culturală, iar noul album nu se rușinează să continue în sensul respectiv cu o selecție de versiuni cover după Junior Kimbrough și alți bluesmani ai anilor ʼ60 care au apucat să cunoască o oarecare popularitate postmodernă în anii ʼ90. Se mai adaugă o puternică impresie că Auerbach a ascultat foarte mult Tinariwen în ultima vreme – Kimbrough a fost comparat cu omologii săi africani, deci în bună măsură asemănările provin din materialul original (și din participarea pe album a basistului său, Eric Deaton). Mississippi Fred McDowell, R.L. Burnside, Big Joe Williams, Ranie Burnette sînt ceilalți artiști reciclați, însă jumătate din album constă în preluări după Kimbrough, la 15 ani după o ispravă similară, cînd The Black Keys dedicaseră un EP de o jumătate de oră aceluiași artist; se închide astfel un cerc al viciului aproprierii culturale.
Cînd nu face versiuni cover după idolii săi răposați, Auerbach îi caută și îi scoate la lumină pe cei care mai trăiesc. Pe Robert Finley îl ajută să se lanseze acum, spre finalul vieții – un bluesman neprofesionist a cărui carieră s-a consumat în anii ʼ60 prin cafenele, revenind la cîntat după ce a fost descoperit de o organizație non-profit dedicată ajutorării muzicienilor vulnerabili și lipsiți de conexiuni cu business-ul muzical. Plimbat pe la Americaʼs Got Talent și diverse festivaluri, Finley a intrat pînă la urmă pe mîna lui Auerbach, care i-a produs albumul apărut în primăvara asta – combinație excelentă între talentele neformale ale unui artist apăsat de vremuri, expertiza sonoră a lui Auerbach și dorința de a da ceva înapoi celor de la care a furat meserie.
Materialul e autobiografic, relatînd experiențe personale – copilărie, adversitate rasială, probleme de sănătate și ceva despre afinitatea artistului pentru gospel, genul căruia probabil îi datorează vocea versatilă care are ceva din Screaminʼ Jay Hawkins și ceva din Al Green. Nu se abuzează de mizele rasial-democratice ale momentului, Finley concentrîndu-se pe amintiri intime cu o candoare de bunic care are totuși un sfat de esență: „That’s why I tell my story, so you can start dreaming too”. Auerbach însuși cîntă la chitară, împreună cu unii dintre cei care l-au ajutat și pe albumul de cover-uri de care ziceam mai sus.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.