Valoare adăugată

● The Bad Plus Joshua Redman, The Bad Plus Joshua Redman, None­such, 2015.

După cum ziceam şi în deschiderea cronicii precedentului disc al trio-ului Anderson-Iverson-King, trupa The Bad Plus s-a făcut în repetate rînduri vinovată de practicarea unui jazz populist, care invită la ascultare un public susceptibil de a da întîietate structurilor fredonabile mai degrabă decît ingineriei sonore sofisticate. Anul trecut, notorietatea trupei în această privinţă s-a consolidat prin poziţia fruntaşă ocupată, chiar cu colaborarea de faţă, în topul de final de an PopMatters (secţiunea jazz) – publicaţie preocupată de promovarea culturii populare, chiar de reabilitarea culturii de masă, şi mai puţin de deservirea unei agende de nişă.

Ingredientul cu atracţie imediată de pe acest album este prezenţa saxofonistului Joshua Redman, membru al altei generaţii (ca moment de lansare) şi ocupant al unui cu totul alt nivel de reputaţie decît popularul trio. Apropiat, atît în plan personal, cît şi profesional, al recent recenzatului Brad Mehldau, dar şi al colegilor săi de trupă, de serviciile cărora s-a folosit în repetate rînduri (McBride, Blade, Grenadier), Redman intra în cercurile înalte ale jazz-ului la încoronarea cu Premiul „Thelonious Monk“ pentru saxofonişti în 1991. A urmat, la scurt timp, albumul de debut la o casă de discuri mainstream şi totodată prima nominalizare Grammy. Mare parte din carieră şi-a petrecut-o în diverse trio-uri şi cvartete, rareori cu mai mult de un album într-o configuraţie dată. De la o vreme administrează ONG-ul muzical SFJAZZ care permutează artişti în octete-omagii adresate clasicilor şi recent a găzduit chiar colaborarea cu The Bad Plus sub forma unei rezidenţe artistice.

Joshua Redman a atras o nominalizare Grammy şi materialului de faţă prin prestaţia memorabilă, cinematică şi bluesy de pe propria compoziţie „Friend or Foe“. În bună tradiţie The Bad Plus, structura albumului lasă pe fiecare membru să strălucească cu compoziţii proprii, inclusiv pe Redman, care mai aduce, pe lîngă finalista Grammy, noduroasa baladă „The Mending“ şi contribuie drastic la impactul minimalei „Lack the Faith but not the Wine“ – cea mai încărcată emoţional piesă din cuprins.

Acestea ar fi vîrfurile albumului, urmate îndeaproape de interminabila „Silence is the Question“ (13,30 min.), dar aceea e o bucată veche refrămîntată în aranjament nou, prin care The Bad Plus evită cu succes a face notă discordantă faţă de bijuteriile saxofonistului. Pe restul pieselor acesta îşi asumă adesea poziţii politicoase, lăsînd trio-ul să mai bată apa în piuă ori fluidizînd cu mieunatul prelung al instrumentului său un sound care, în fundamentul său, este al unor ritmişti. Pînă la urmă, ce avem aici e The Bad Plus cu Redman ca invitat şi nu un album Redman acompaniat de The Bad Plus – cu menţiunea suplimentară că ambele părţi colaboratoare sînt cît de cît pe val la acest moment, deci nu e vorba de un material cu funcţie de rescucitare ori de scoatere la lumină a vreuneia din părţile implicate. Trio-ul poate cînta mare parte a albumului fără a-l implica pe Redman, însă contribuţiile sale dau valoarea adăugată ce continuă să atragă elogiile presei. Proiectul a dat curs şi unor evenimente live, unde se zice că lui Redman i se dă un timp de scenă mai însemnat decît pe disc.

Zilele astea s-a anunţat şi nominalizarea la premiile ECHO pentru album, şi ar mai fi încă nişte topuri de final de an care îl includ între primele poziţii, deci e un material legat de care menţionarea laurilor acumulaţi abia mai lasă loc discuţiei despre muzică.

Joshua Redman Trio vor concerta în premieră în România la Sala Radio din Bucureşti pe 24 martie.

Aron Biro este autorul blogului a­ron­­bi­ro.blogspot.com.