Vajnici trubaduri ai deşertului
● Tinariwen, Emmaar, Anti-, 2014.
Urmînd tipicul trupelor world music sfătuite de showbiz-ul occidental, grupul de blues tuareg Tinariwen a reprezentat Algeria la ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din 2010. Înainte să ajungă acolo însă, membrii grupului au activat ca terorişti împotriva guvernului din Mali, ca membri ai miliţiilor legionare din subordinea răposatului Gaddafi şi în diverse alte activităţi lucrative, de sorginte beligerantă, care prin părţile respective ţin de cotidian. Au fost extraşi din cotidianul cu pricina de către un hipster francez cu spirit antreprenorial şi puşi să cînte în faţa publicului unor evenimente precum Coachella şi Roskilde. Cam ceea ce s-a încercat recent şi la noi, cu Romeo Fantastick, păstrînd o diferenţă, semnificativă, de proporţii. Dacă industriei rock îi place să clădească reputaţii şi biografii spectaculoase din abuzuri sinucigaşe de droguri, din accidentele unor tineri precoce, din pocăinţe heavy metal, istoria grupului Tinariwen oferă material cît Cobain, Joplin şi Charles Manson puşi laolaltă (şi biografiaţi cu exces de zel de către Oliver Stone). Faptul că Hank Williams a sfîrşit izbindu-se de un copac nu poate concura cu băieţii ăştia galopînd dromaderi şi descărcînd Kalaşnikoave spre ceruri, cu evadarea chitaristului Abdallah Ag Lamida încercînd să-şi salveze chitara de fanaticii Al-Qaeda, ori cu vînarea traficanţilor de casete audio piratate, prin deşertul Saharei. E atît de mult zbucium în existenţa acestui grup, încît n-ai cum să nu fii dezamăgit de cuvioşenia celui mai recent material al lor, acest Emmaar, cu lick-urile sale calde, împrumutate parcă de la Dire Straits.
Poate că punk-ul e, totuşi, o măsură pentru „first world problems“, un moft anarhic al divertismentului occidental, lipsit de sens în alte medii. Rebelii autentici ascultă şi cîntă, iată, cu totul altceva: doine, colinde, chestii care să le mai ia gîndul. Cînd sapienşii au coborît din copaci şi au luat calea nordului, renunţînd la leagănul umanităţii, pentru a-şi căuta adăpost mai primitor pe alte continente, au dus cu ei o muzică menită să dea sens zilei de mîine, să-i motiveze să se ridice de pe jos şi să mai încerce. O muzică exprimînd ceea ce înţelegeau ei că natura ar fi avut să le spună, ori ceea ce ar fi avut ei de spus înapoi naturii, dacă dînsa i-ar fi ascultat. Tinariwen vin din buricul Pămîntului, la propriu, şi sound-ul lor are rădăcini în arta intuitivă a berberilor, cu ceva împrumuturi din muzica arabică, dar şi din sursa tuturor energiilor muzicale – blues-ul malian. Cu patru chitarişti şi vreo zece voci mormăite strecurîndu-se una printre silabele celeilalte, muzica grupului e un blues rock extrem de dens şi reverberant. Şi totuşi, ceva e mult prea cuminte în muzica Tinariwen, în special acolo unde seamănă supărător de mult cu sound-ul occidental, adresîndu-se parcă unei anumite categorii de public care ar vrea experiment, dar, dacă e posibil, între frontierele unei oarecare familiarităţi. Fac observaţia prin comparaţie cu alţi artişti trecuţi prin această rubrică, ceva mai autenticii (stilistic vorbind) Farka Touré & Toumani Diabaté, localnici ai aceleiaşi zone central-africane din care au pornit la drum lung şi omul, şi muzica sa. Ce-i drept, părţile excesiv de „americane“ ale materialului pot fi puse pe seama invitaţilor – cei mai de seamă ar fi Josh Klinghoffer (Red Hot Chili Peppers), Fats Kaplin (Jack White) şi Matt Sweeney (Chavez); rămîne totuşi senzaţia că materialul nu e atît de viril şi primordial pe cît ar fi putut să fie.
Punînd la socoteală şi faptul că e primul lor material care foloseşte un studio din California drept simulacru pentru Sahara, concluzionez că Tinariwen par sfătuiţi să muncească în direcţia premiilor Grammy şi să respecte blazonul festivalurilor care le-au oferit şansa de a evada din tumultul celeilalte vieţi. Grupul rămîne una dintre cele mai interesante prezenţe pe scena world music modernă, iar albumul de faţă e un comod punct de contact cu catalogul acestor vajnici trubaduri.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.