Un yankeu la curtea Reginei
● Richard Cheese, Live at the Royal Wedding, Loungemart, 2011.
Nu există nici un gust sau teorie muzicală după care materialul şi artistul căruia îi dedic acest articol să se ridice măcar la nivelul genunchilor celorlalţi muzicieni recenzaţi în această rubrică (incluzîndu-i şi pe cei cărora le-am scris cronici aparent negative). Totuşi, în viaţa omului, simplu sau complicat, sărac sau bogat, la buzunar sau la spirit, „mai trebe şi de-astea“. Uneori sînt esenţiale pentru sănătatea minţii. Mai ales acum, cînd economiile stau să se întoarcă cu burţile în sus, preşedinţi şi parlamentari din toate zările (dar mai ales ale noastre) citează involuntar din Ferma Animalelor, lui Kissinger îi vine să-şi mănînce cartea, iar cartoforii fac pariuri pe falimente naţionale. Mai deunăzi, am fost în satul bunicilor şi am aflat de la un vecin octogenar că ne ducem naibii dacă nu iese la alegeri Partidul Poporului. M-am întors plîngînd; doar albumul comediantului Richard Cheese m-a putut scoate din cumplita depresie, aşa că am decis să-i dedic un articol.
Titlul Live at the Royal Wedding sugerează că albumul (de cover-uri) a fost înregistrat live la evenimentul monden al anului, nunta regală britanică de astă-primăvară. E improbabil să fi fost aşa, măcar pentru că Richard Cheese îi dedică Prinţului William piesa „Creep“ (Radiohead), iar printre piese mai scoate exclamaţii precum „Pippa, come over and undo my zippa!“. Dacă aş mai pune pe hîrtie cîteva exemple din astea, probabil ar suna drept mîrlănii mai degrabă decît mostre de umor, dar totul devine mult mai hazliu pe muzică, datorită contrastului dintre versurile/temele pieselor prelucrate şi stilul în care sînt cîntate, un tuxedo swing tributar lui Sinatra şi amicilor săi. Trupa de acompaniament a lui Cheese poartă numele Lounge Against the Machine şi e alcătuită din muzicieni cu nume de brînzeturi – Frank Feta (percuţie), Bobby Ricotta (clape), Billy Bleu (bas). Pentru a fi în ton cu cadrul regal, din lista de cîntece nu puteau lipsi preluări după Queen („Under Pressure“) şi Prince („Pussy Control“). Pentru că vorbim de simboluri iconice britanice, erau obligatorii o bucată de la Sex Pistols („Anarchy in the UK“, oare de ce nu „God Save the Queen“?) sau Beatles („Helter Skelter“). Din sfera pop mai sînt răstălmăciţi Amy Winehouse („Rehab“) ori Prodigy („Smack My Bitch Up“), iar piesele alese din metal sînt strigătoare la cer: ale lui Disturbed („Down with the Sickness“) şi Dead Kennedys („Too Drunk To Fuck“) mai sînt cum sînt, dar cînd Cheese declară „Closer“ (Nine Inch Nails) drept soundtrack-ul lunii de miere a mirilor regali, cred că se aprind becuri roşii prin sediul MI6. Grupul brînzarilor se înscrie într-o nişă aparte de umorişti muzicali care şi-au făcut un nume pe spatele industriei pop-rock moderne, producînd cover-uri care mai de care mai năstruşnice: Beatallica amestecă piese Beatles cu piese Metallica, Dread Zeppelin prelucrează LedZep în cheie reggae, Boney Nem cîntă versiuni death metal ale hiturilor pop celebre, iar la The Ukulele Orchestra of Great Britain numele vorbeşte de la sine. Obiceiul e practicat şi de trupe mai serioase (Apocalyptica), dar, la cele sus enumerate, experimentul e în primul rînd umoristic şi abia în al doilea rînd muzical.
E puţin probabil ca Richard Cheese să fie uns vreodată Sir, dar joacă bine rolul de yankeu la curtea Reginei Elisabeta. Sugeram mai sus cîteva motive pentru care pretenţia că albumul ar fi înregistrat la Palatul Buckingham e o farsă. N-ar trebui să fie aşa, să nu uităm totuşi că prezenţa arlechinului nebun, căruia îi este permisă orice grosolănie, ţine de brand, de definiţia şi tradiţia curţilor regale. Contrar cu ceea ce ar dicta bunul-simţ, Richard Cheese ar trebui invitat de-adevăratelea la următoarea petrecere de la Buckingham. N-ar fi nimic deplasat în asta, e mult mai grav cînd bufonii adună voturi pentru poziţii prin parlamente şi posturi de înaltă răspundere decizională. Mă întreb cîţi dintre ei se regăsesc în versurile Radiohead: „I’m a creep / I’m a weirdo / What the heck am I doing here / I don’t belong here / I don’t care if it hurts / I wanna have control…“.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.