Un tunel creativ

● Lana Del Rey, Did You Know That There’s a Tunnel Under Ocean Blvd, Interscope/Polydor Records, 2023.

Elizabeth Woolridge Grant are suficient curaj încît să ne pună să ascultăm un album (aproape) acustic, ieșit cumva din zdrăngănelile chitării lui Mike Hermosa, un tip care nici măcar nu e muzician (ci regizor) și care, zice-se, i-a fost iubit cîndva, nu foarte demult. Nu c-ar conta, dar poate asta o să ne spună pe parcurs ceva despre muzica acestui LP cu titlu lung și poetic despre un pasaj pietonal subteran din Long Beach, California, astăzi abandonat. Elizabeth Woolridge Grant are suficient curaj încît să ne pună să ascultăm vreo cinci minute dintr-o predică a controversatului Judah Smith – „Judah Smith Interlude” –, un pastor, cap al megabisericii Chromechurch din Seattle, cunoscut pentru amicițiile cu tot felul de celebrități, de la Justin Bieber la Lana Del Rey, dar mai ales pentru pozițiile sale antiavort și homofobe. Elizabeth Woolridge Grant are suficient curaj încît să-și deschidă proaspăta operă discografică cu o piesă numită „The Grants”: „I’m gonna take mine of you with me / Like «Rocky Mountain High», the way John Denver sings…”. Dar s-o luăm cu începutul. Dacă Did You Know That There’s a Tunnel Under Ocean Blvd, noul album al americancei Grant, cunoscută sub pseudonimul artistic Lana Del Rey, s-a născut din acordurile acelea pe care degetele lui Hermosa le-au imaginat pe o chitară prin 2021, el a trecut între timp și prin mîinile unor producători care i-au tot picurat accente, momente, sample-uri, colaboratori, lungime (77 de minute). Așa se face că, de exemplu, refrenul amintitei „The Grants” este cîntat de Melodye Perry, Pattie Howard și Shikena Jones, nimeni altele decît acompaniatoarele backing vocals ale lui Whitney Houston. Sau că „A&W”, coprodusă de Jack Antonoff, cel care a stat în spatele albumului Norman Fucking Rockwell!, poate fi în același timp, în cele aproape opt minute, și o repetitivă baladă spectrală, și o repriză hip-hop cam tărăgănată. DYKTTaTUOB este inundat de aceste nuanțe – nimeni dintre cei implicați nu pare să fi știut (sau vrut) unde/cînd să se oprească și cum să manufactureze în timp și spațiu un cîntec. Sigur, muzica Lanei de Rey a păstrat întotdeauna aparențele unui soi de experimentalism facil, de factură romantică, dar pe acest nou LP el nu funcționează decît parțial – cineva spunea că de fapt pe el se suprapun continuu două albume, două direcții, și avea dreptate. Vocea lui Del Rey rămîne centrală și omniprezentă, la fel ca în operele precedente, emoția și pedala asta a spiritualității sînt bine dozate și călcate, dar parcă totul se pierde de prea multe ori în pasaje inexplicabile: sound-ul, în hățișurile unor improvizații automăgulitoare, atunci cînd repetiția nu ajunge să te înnebunească; storytelling-ul, în fundături formaliste.