Un solstiţiu al istoriei

● Arild Andersen & Scottish National Jazz Orchestra, Celebration, ECM, 2012.

Legendarul basist Arild Andersen poate fi găsit adesea în vecinătatea conaţionalului său despre care am vorbit mai deunăzi, legenda chitarei jazz, Terje Rypdal: i-a fost alături la începuturi, în cvartetul legendarului Garbarek, ori ca discipoli ai pionierului George Russell, i-a fost alături în iniţierea catalogului legendarei case de discuri ECM, şi va veni şi el la Gărîna, un festival care încearcă mereu să echilibreze prezenţele tinere cu cele clasice. Arild Andersen e din a doua categorie şi – probabil am spus-o de prea multe ori – preferinţa mea se îndreaptă spre prima categorie. În schimb, cei pentru care contemplarea trecutului, a fundaţiilor şi a rădăcinilor are întîietate, trebuie să deschidă ochii la acest album celebrator, de jazz orchestral spectaculos, în care se îmbină melancolia rece, nordică, cu exuberanţa bombastică, britanică.

De vină pentru a doua faţetă e Orchestra Scoţiană de Suflători Jazz, sub bagheta saxofonistului Tommy Smith, colaborator mai vechi al lui Andersen. Ţine de conceptul celebrării, exprimat încă din titlul acestui album live, faptul că avem de-a face şi cu segmente de jazz bombastic şi vesel. Smith a depus, fără îndoială, o muncă titanică în propăşirea jazzului scoţian, cu cele două orchestre ale sale (mai are una, studenţească). Albumul de faţă îi poartă amprenta în egală măsură cu cea a norvegianului; de aceea, cei care aşteaptă încă o mostră de jazz scandinav trebuie avertizaţi asupra melanjului prezent în acest material. Andersen este, totuşi, lăsat să îşi etaleze şi atitudinea solo, de basist venit din şcoala glaciară, şi acelea sînt momentele pe care le prefer, căci acolo se găseşte faţeta umană a jazzului. Restul e maşinărie şi gimnastică.

Deşi aş fi preferat mai mult Andersen, albumul e interesant prin contraste, iar cînd orchestra tace şi îl lasă pe protagonist să facă vrăji cu instrumentul său, avem cîteva momente de-a dreptul hipnotice. Din păcate, nu avem de-a face cu un material original, ci cu o celebrare în adevăratul sens al cuvîntului, un prilej de bucurie pentru apreciatorii „vremurilor bune“: avem preluări Chick Corea („Crystal Dance“), Keith Jarrett („My Song“), Trygve Seim („Ulrika’s Dans“), Dave Holland – perioada Gateway („May Dance“), Garbarek („Molde Canticle Part 1“) şi doar o reluare din catalogul Andersen („Independency Part 4“), cu care Smith era familiarizat de pe precedenta lor colaborare, Live at Belleville. Majoritatea – bucăţi ECM clasice, pe care Andersen, Smith şi orchestra de recruţi le reiau cu disciplina cu care cîntăreţii de muzică clasică interpretează arii celebre, dar le şi rearanjează semnificativ pentru configuraţia grupului, neobişnuită în raport cu intenţiile originale ale compoziţiilor. Printre cei care au pus umărul la reconceperea materialelor se numără alţi vechi colaboratori ai lui Smith (via Gary Burton): japonezul Makoto Ozone, francezul Christian Jacob şi bătrînul Mike Gibbs.

Aşadar, avem un album despre care nu poţi vorbi fără un discurs de tip name dropping, atît de îndrăgit de „aficionazii“ jazzului. La urma urmei, albumul este un curs festiv ce recapitulează relevanţa casei ECM în istoria muzicii, deci e în egală măsură un set de piese şi un catalog de nume care mai trebuie strigate din cînd în cînd. Să tot fie vreo trei ani, cred, de cînd cei de la casa de discuri continuă să se celebreze şi recelebreze. Nimic rău în asta, slavă Domnului, au cu ce! Scoaterea de la naftalină a albumului lui Rypdal a fost un gest din această campanie. Celebration-ul lui Andersen feat. Orchestra Scoţiană de Jazz e altul. Sînt semne că s-a încheiat o etapă, un ciclu, că trăim un fel de solstiţiu al istoriei jazz. Să vedem ce urmează.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.