Un hibrid sofisticat
● The Bad Plus, Inevitable Western, Okeh Records, 2014.
Revin cu acest articol la jazz-ul riguros şi algoritmic pe care l-am cam neglijat în ultimele luni, iar la unele ocazii chiar l-am acuzat de condescendenţă ori ermetism ostentativ. Cumva, The Bad Plus reuşesc în mod consistent să dezamorseze astfel de acuze. Mizînd la începutul carierei şi pe unele ancore pop, trio-ul american a reuşit să acumuleze un nivel de popularitate care te face uneori să speri că specia umană a dezvoltat subit gustul necesar ca să se poată bucura de structură, poliritm şi arhitecturi sonore pretenţioase. Pretenţioşi fără a fi totuşi preţioşi, The Bad Plus nu s-au sfiit de la gesturi populiste din categoria pieselor cover version, dar acestea au parcă alt statut în cazul de faţă, în care sursele de inspiraţie acoperă o paletă ce îi include pe Stravinsky, Black Sabbath, Blondie şi Radiohead – asta fără să fie vorba de vreun
parodic.
Formula de trio – bas (Reid Anderson), pian (Ethan Iverson), tobe (Dave King) – ajută la a menţine muzica neaglomerată, cu contraste de efect, chiar şi în condiţii de destrăbălare improvizaţionistă. Stabilitatea componenţei grupului şi o activitate tenace, cu albume publicate regulat din 2000 încoace, conferă coerenţă spiritului avangardist, ludismului prin care The Bad Plus au reuşit să dea o umoristică aură de premergători ai jazz-ului de avangardă unor nume ca David Bowie ori Black Sabbath. Şi totuşi
-urile spectaculoase nu servesc drept pretext pentru lipsa de activitate creativă. Dovadă stă albumul de faţă, apărut în contraponderea unui material exclusiv dedicat prelucrărilor după Stravinsky
publicat în acelaşi an (2014). Grupul american are un vino-ncoa bine ilustrat pe acest
prin ceea ce pe alocuri par solo-uri de jazz captive în piese rock, dar şi invers, cu efect la fel de intrigant, în special cînd intervin ritmul funk şi balansul swing.
Noul album adună laolaltă, în proporţii egale, compoziţii noi ale celor trei membri. Piesa de deschidere („I hear you“) asigură un liant cu pomenitul album de prelucrări după filarmonii clasice, însă tonul şi suflul materialului se schimbă imediat de la piesa a doua („Gold prisms incorporated“), prietenoasă chiar şi pentru amatorul de prog rock, fără a apela în acest scop la alte simplificări decît un monoton intro-cîrlig menit să dea un puls piesei – căsăpit mai apoi de tahicardia poliritmică specifică grupului. Cealaltă compoziţie a toboşarului Dave King, „Epistolary Echoes“, are aceeaşi sensibilitate rock pervertită cu aspecte improvizaţionale, în timp ce contribuţiile pianistului Ethan Iverson trag materialul înspre zone mai contemplative (cazul piesei de titlu), iar cele ale basistului Reid Anderson în zone mai conservatoare („Do it again“) ori bombastice („You will lose all fear“). Este interesant că, deşi avem de-a face cu compoziţii individuale ale fiecărui membru, ceea ce în mod tradiţional duce la structuri scheletale în care se alocă reciproc spaţii pentru solo-urile colegilor, aici fiecare bucată îi are pe toţi membrii punînd umărul ca o veritabilă miniorchestră, rezultatul fiind o hibridizare mai sofisticată decît ce oferă de regulă configuraţia de trio – un sound în care îşi găsesc spaţii vaste atît melodia, cît şi ritmul, atît momentele accesibile, cît şi structurile alambicate.
Ascultătorul nu are nici o clipă dubii că se află în faţa unui material de jazz solid, cu puţin tradiţionalism de rit american presărat ici-colo, aflat în balans cu o poftă de experiment lipsită de excese agresive. Ar fi o exagerare a spune că The Bad Plus pot fi consumaţi fără probleme de publicul pop-rock, dar oferă, într-un sens similar cu ceea ce oferă jazz-ul de avangardă scandinav, o punte stimulantă pentru ascultătorii intimidaţi de obstacolele tradiţionale pe care jazz-ul le ridică la primul contact.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.