Un gotic maleabil
● Timber Timbre, Hot Dreams, Arts & Crafts, 2014.
După ce anii ’70-’90 păreau să fi stabilit o tendinţă naturală de sofisticare a muzicii prin complicare şi aglomerare, cu trupe amestecînd cît mai multe instrumente, genuri, orchestre, cu duete de solouri şi producţii multi-track intimidante, de prin 2000 încoace (poate ceva mai devreme) se depun eforturi susţinute în direcţia opusă, a simplificării şi aerisirii, fără a fi vorba totuşi de zona minimalismului experimental.
a concluzionat cineva de la butoanele industriei. Am conştientizat pentru prima dată fenomenul cînd Metallica au anunţat pentru albumul din 2003 că nu vor mai avea nici un solo, iar fanii au început să se întrebe dacă anunţul trebuia interpretat ca o promisiune sau ca o ameninţare. Ceva mai tîrziu, participînd la un concert Bon Iver, m-am întrebat ce căutau nouă instrumentişti pe scenă, în condiţiile în care pe nici o piesă nu cîntau mai mult de doi. Amatorii de rock progresiv de modă veche se plîng că ceea ce azi se numeşte (indie) rock e un fel de pop în care chitara abia justifică alt rol decît cel ornamental. Or, ca să citez personajul lui John Goodman din
Canadienii Timber Timbre fac parte din generaţia
însă se străduie să demonstreze că simplitatea nu e neapărat echivalentă cu sărăcia întru concepte şi idei. Ingredientele compensatoare sînt, pe de o parte, ancorarea în tradiţia folkului poetic canadian (Leonard Cohen) şi, pe de altă parte, spiritul filmic al muzicii, cu aranjamente de sintetizator decrepit ce trimit la coloanele sonore insidios-bombastice ale thrillerelor şi westernurilor italiene de altădată (Morricone şi Goblin sînt cu precădere referiţi în acest sens). Rezultatul e un soi de folk gotic care şi-a găsit mediul propice în actuala paradigmă a pop-rockului atmosferic cu derapaje înspre oniric (chiar coşmaresc în cazul de faţă, ceea ce a inspirat şi unele comparaţii cu muzica lui David Lynch). Şi pentru că vorbim de muzică făcută dincolo de Ocean, nu se poate pomeni de folk fără a menţiona şi ingredientul blues, în care îşi au originile toate lamentările posace din muzica nord-americană.
Dacă pe albumul anterior, simulacrul de soundtrack noir/horror avusese o prezenţă mai pregnantă, inclusiv tematică (în urma căreia trupa a fost invitată să compună coloana sonoră pentru filmul
pe noul material, latura întunecată e mai puţin ironică şi referenţială, aşezată mai degrabă pe coordonatele unui folk morbid-mistic ce îl evocă pe Johnny Cash, cînd nu încearcă să beneficieze de succesul direcţiei pe care a apucat recent Nick Cave. Melancolia e întreruptă pe alocuri de adrenalina dansantă a eternilor rivali de la premiile muzicale canadiene, Arcade Fire („Curtains!?“), de stridenţa coloanelor sonore giallo (instrumentala „Resurrection Drive II“), iar uneori degenerează în tristeţea inexplicabilă a acelor vise care nu sînt suficient de îngrozitoare să se califice drept coşmar, dar te tulbură totuşi la trezie („Beat the Drum Slowly“).
Trăim vremuri în care estetica gotică, multă vreme apanajul rockului şi al muzicii electronice, se reinventează în forme mai maleabile, mai puţin şablonarde şi totodată mai uşor de consumat. Genul de folk cinematic cu tuşe întunecate, practicat de aceşti canadieni, a răsărit la începutul anilor 2000 în Europa (Rome, Spiritual Front) şi a fost rapid asimilat de industria indie de peste Ocean, cu o capacitate superioară de promovare. Remixat şi testat recent în diverse configuraţii de la graniţa muzicii pop (vezi şi cazurile Chelsea Wolfe, King Dude), noul gotic pare să îşi găsească o matcă naturală în melancolia ursuză a celor de la Timber Timbre, ocazional luminată de psihedeliile electro-retro îndrăgite de generaţia
.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.