Un colaj pervers

● De-Phazz, LaLa 2.0, Phazz-a-delic, 2010.  

Ca orice provincial care se respectă, cînd am ajuns prima dată în Bucureşti am rugat o amică să mă înveţe cum să intru în metrou, cum să mă dau jos, care e faza cu magistralele şi unde e cel mai apropiat Internet Café. La sfîrşitul unei zile istovitoare în care am bătut bulevardele cu o sete de cunoaştere turistică de parcă eram la Paris, amica m-a dus într-o discotecă al cărei nume nu îl reţin. Nu îi zicea club pe vremea aia, se mergea încă pe denumirea de discotecă. După ce m-am pupat cu amicii de pe mirc şi de la Atomic TV, am fost introdus în tainele clubbing-ului urban. Comparativ, la Cluj aveam pe vremea aia doar extreme – cîrciumi grunge unde se servea pîine cu untură şi cocojamborii. Manelele nu se inventaseră (oficial). Comparativ, clubbing-ul bucureştean era o lume nouă, un fel de cocojamborie, dar mult mai saxonă, cool şi k-lumea, cu turntableri adevăraţi (sau care între timp au devenit adevăraţi, atunci fiind în faza de formare). Unul dintre ei mi-a arătat cum se învîrte placa, cît de beton sună totul, precum şi un platan cu autograful unui DJ faimos din Manchester. Printre altele, mi-au zis că în discotecile astea ultra se pune şi jazz. M-am mirat căci, oricît de cool era, rămînea totuşi un loc de dans şi voie bună, un pic mai scump şi mai profi, şi nu-i vedeam pe muşteriii locului stînd pe canapele şi delectîndu-se intelectual cu jazz. Pînă la urmă, mi-au arătat despre ce era vorba. Nu mai ştiu cine cînta, dar suna destul de asemănător cu De-Phazz ăştia, dacă nu cumva erau chiar ei. 

Mă gîndesc că, pentru jazz, trupe ca De-Phazz sînt ce au fost Linkin Park pentru rock: în funcţie de partidul cu care simpatizezi, fie o jignire ostentativă adusă spiritului rock, fie o poartă de deschidere a rockului spre tărîmuri mai accesibile, capabilă să atragă public nou înspre gen. De-Phazz e o perversiune sonoră cu rădăcinile puternic înfipte în muzica de club şi dans, dar suficient de altoită cu alte genuri, încît să se legitimizeze cultural în anexa acelor genuri. 

Ca să mă-nţelegeţi mai bine, în preajma Crăciunului recent stăteam într-o cafenea şi, la un moment dat, au intrat vreo cinci inşi îmbrăcaţi în latex, unul purtînd un CD player pe umăr dat tare, iar ceilalţi patru dansînd un fel de break-dance printre mese, timp în care cel cu player-ul exclama într-un mod foarte ritmat, rezonant cu muzica de fond: „Optimistic! Urbanistic! Fresh!“. Băieţii mergeau cu chestia asta din cafenea în cafenea, evenimentul dura vreo cinci minute şi era finanţat din proiectele nu ştiu cărui ONG, probabil pentru a mai ridica tonusul românilor, aplecat de atîta criză. 

Cam în acelaşi spirit, albumul LaLa 2.0 conţine o piesă intitulată „Jazz is the Move“ care are mai multe în comun cu perioada de glorie a lui John Travolta, decît cu jazzul. Sînt însă şi piese în care rudenia cu jazzul nu e doar declarativă – piese ca „Chez Clerambault“, „No Story“ şi „Slums of Monte Carlo“ au trompetisme, franţuzisme sexy (cîntate în engleză), atitudine lounge şi pocnituri din degete. În cea mai mare parte a albumului, puntea de legătură e dată de funk ori de argumentul că, tehnic vorbind, Aretha Franklin a cîntat şi soul/R&B la viaţa ei, genuri mai apropiate de sound-ul acestui album, cel puţin în ce priveşte părţile vocale (asigurate de vreo zece inşi). Sub aspect instrumental, materialul e isprava neamţului Pit Baumgartner, mai mult producător decît muzician, care a alcătuit aici un colaj foarte sintetic şi anorganic de trip-hop, disco şi voci pe coordonatele amintite mai sus, adică mai nişte acid-jazz, mai nişte lounge sau Lo-Fi. Să nu uităm că producătorii nemţi au o lungă tradiţie a colajului muzical pervers. Pînă la urmă, nu e un album rău, în acelaşi sens în care debutul Linkin Park nu a fost un album rău, dacă reuşeşti să laşi la o parte obrăznicia gestului de a se promova prin asocierea cu jazzul. 

Acu’ doi ani, trupa (mai exact una din multiplele sale încarnări) ne-a vizitat şi pe noi la Bucureşti, ocazie cu care materialele promo au explicat că denumirea sa e un acronim la „destination phuture-jazz“; însă, dacă e să aducem future-jazzul în discuţie, eu îmi pariez toţi banii pe scandinavi, nicidecum pe aceşti Boney M ai jazzului.  

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.