Trupe de familie

● Leprous, Aphellion, Inside Out Music, 2021.

● Meer, Playing House, Karisma Records, 2021.

Am scris aici în mai multe rînduri că termenul rock progresiv era potrivit la începuturile Yes și Pink Floyd, cînd indica un mers înainte față de stadiul vremurilor, dar că aceia care mai cîntă așa în zilele noastre ar trebui reevaluați mai degrabă drept retrospectivi. Am găsit totuși de cuviință să recomand aici două grupuri norvegiene pentru care eticheta originală are încă sens.

Leprous e un nume care nu invită și nu sugerează rafinamentul prog-rock al trupei respective. Nu sînt singurii, e o modă recentă a trupelor rock melodice să-și asume numele cele mai inadecvate pentru cine-și alege cărțile după copertă – Graveyard, Kadavar, The Devilʼs Blood ș.a.m.d. Dacă reușim să depășim acest obstacol, observăm însă că puține privighetori cîntă mai virtuos decît Einar Solberg. Nu știu dacă e rudă cu prim-ministra Norvegiei (avînd același nume de familie), dar e rudă cu fratele său Kenneth alături de care a pus la cale trupa Leprous, precum și cu cuplul Ihsahn-Ihriel de notorietate între metaliștii anilor ʼ90 de la noi și de pretutindeni. De altfel, Ihsahn i-a ajutat cum a putut cînd s-au lansat, o parte din trupă sînt instrumentiștii săi de turneu, cînd ne-au vizitat aveau chiar un fel de turneu de familie toți laolaltă. E o stirpe de muzicieni talentați care și-au încercat mîna cu mai multe genuri și pînă la urmă au distilat o formă de rock progresiv aparte ce inspiră deja un val de epigoni (inclusiv cei pe care-i voi menționa mai jos ca a doua recomandare).

Nu e cel mai comod prog-rock – deși intens melodic, poate irita prin caracterul bombastic, prin unele compoziții șablonarde cu care trupa își supralicitează atuurile, însă noul album mi-a îmbunătățit subit părerea despre Leprous; poate și datorită regiei clipurilor, producției sonore delicate, refrenelor mai captivante ca înainte. Pare albumul în care trupa a investit totul ca să iasă din underground (dacă numele ales le-ar da vreo șansă în sensul ăsta). Punctul forte a fost întotdeauna vocea lui Solberg, dar trupa e mai coerentă în a-l susține, în a-i face loc la momentele potrivite și a-i potența avalanșa de emoții cu care atacă ascultătorul, riscînd chiar derapaje pop care nu fac totuși notă discordantă.

M-am grăbit să mi-l notez drept albumul prog-rock al anului, însă imediat am ezitat cînd am dat de Meer, tot norvegieni, influențați evident de noul val de prog teatral cu care s-au consacrat Leprous. E tot o trupă de familie, însă mărește miza cu două voci de genuri diferite; alături de încă cinci instrumentiști se formează o veritabilă mini-orchestră chamber-pop care deconstruiește rock-ul într-o manieră elocvent demonstrată printr-un cover Whitesnake, după care rămîi să aduni firimiturile piesei originale de pe jos. Vocea feminină vine în siajul mai multor exemple de protagoniste aventuroase dintr-un curent mai nou calificat drept art-rock: vezi Iamthemorning, Bent Knee, trupe tinere care au diluat testosteronul tradițional al genului într-un surplus de emoție emanînd din voci tot mai înalte, cîndva considerate nelalocul lor în rock (e și cazul Leprous chiar dacă fiziologic vocea e masculină).

E în muzica Meer o luminozitate aparte, terapeutică, care i-ar putea face să mijească ochii pe cei care așteaptă de la rock un minim standard de întunecime, dar i-ar putea încînta pe cei care își mai amintesc de ambiția lui Rick Wakeman de a face concerte pe gheață, patinînd în jurul unui castel gonflabil printre cavaleri suiți pe cai albi. Nu mai e pregătită lumea pentru acest soi de muzică, dar ar putea să redevină după încă un an de pandemie (și poate un album ABBA). Trebuie căutată o potecă spre lumină, iar Meer pot fi folosiți drept felinar.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.