Tot acest jazz
● Iggy Pop, Free, Loma Vista Recordings, 2019.
„I’m gonna go to Paraguay / To live in a compound under the trees, / With servants and bodyguards who love me, / Free of criticism, / Free of manners and mores...“ Colonelul Kurtz ne spunea adio în acel an 2016, retrăgîndu-se „acolo unde oamenii încă mai sînt oameni, unde încă mai au suflet“. Dacă „Paraguay“, ultima piesă de pe cel de-al șaptesprezecelea album al lui Iggy Pop, era o figură de stil destul de șchioapă despre fundătura politică în care a ajuns lumea – „And I dream about getting away / To a new life / Where there’s not so much fucking knowledge. / I don’t want any of this information, / I don’t want you!“ –, ea devenea relevantă dacă era să vorbim despre o anumită formulă conservatoare a rock-ului. Pop însuși, ajuns atunci la 69 de ani, îi spunea jurnalistului Matt Wilkinson că simte că PPD ar putea fi ultimul album dintr-o carieră sclipitoare. N-a fost să fie.
„I wanna be free!“ Vocea lui Iggy statuează încă de pe prologul noului LP faptul că Paraguayul era doar o destinație improbabilă pentru un final de carieră sclipitoare. Așa cum rock-ul de pe Post Pop Depression trebuie să fi fost un fel de reminiscență manifestă a trecutului de care, paradoxal, autorul a încercat să scape retrăindu-l. Pop se simte mai bine astăzi, la 72 de ani, în poziția crooner-ului. Aici tobele sînt moi, iar textele – îndoielnice și emotive. „Dark future, she just needs someone to say, / To say / «I love you», before she gets pushed away. / Loves absent, / Loves absent. / The center won’t hold me in. / Loves absent / And she cannot touch a friend / A friend. / She’s brea-thing, and that isn’t gonna help. / No help. / Clock’s ticking, it’s bad when she’s by herself. / Herself.“ Aici ne putem apropia destul de periculos de un Iggy aflat cu certitudine „în mașina morții“, deși inevitabilele alămuri ale lui Goran Bregovici lipsesc cu desăvîrșire: „She wants to be your James Bond, / She wants to be your James Bond, / Well, it’s not for a price and it’s not to be nice. / She wants to be your James Bond, / She wants to be your James Bond.“ Ba nu! Ele se întorc din morți cu un șpagat mariachi, pe foarte oblica „Dirty Sanchez“, locul în care „sluts“, „butts“ și „nuts“ sînt rimele unse pe un corn francez inepuizabil.
Sigur că Free este și un album reflexiv, contemplativ, și o trimitere către Préliminaires, celălalt album de jazz al Iguanei. „Glow in the Dark“ depune mărturie pentru asta: „And I am not exempt from the whitest of noise, / If I forfeit, mark me isolated / So turn off the lights, watch me glow in the dark / Take away the rug, find me levitating“. Altundeva stau alături două poeme, unul de Lou Reed („We Are the People!“), celălalt al lui Dylan Thomas („Do Not Go Gentle into That Good Night“), aducînd albumului un plus de emoție. Dar și prea multă trompetă. „Am început să dau riff-urile de chitară pe sunetul chitărilor procesate, vibrato-urile pe sunetul cornului francez, tobele pe spațialitate și, în linii mari, propriul flux al gîndurilor pe interpretarea poeziei altora“, spune Iggy Pop pe booklet-ul care însoțește CD-ul cu cel mai proaspăt album din discografia sa. Și nu ai nici un motiv să-l contrazici.
Paul Breazu este jurnalist.