Tobe + chitare = love

● Idles, TANGK, Partisan Records, 2024.

Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe: „Upside down house to a broken home / Sister’s waving arms not even grown. / There’'s a rag in a bucket and your father couldn’t pay his loans / Or something. / Your uncle ran ten streets just to snatch his phone / Or something. / Your mother swang like your life depended. / It did. / These are the things you lost in the fire / Or something./ These are the things you lost in the fire”. Cum îi spune și numele, e doar o idee plasată acolo pentru a indica, cu majusculele alea țipătoare, un fel de pretext tensionat care proiectează narațiunea ce va să vină – „IDEA 01”. Nu sîntem chiar așa departe de Crawler, al patrulea album al grupului britanic Idles, lansat la sfîrșit de 2021, moment discografic paradigmatic pentru o formație obișnuită să-și forjeze neobosit tobele și chitarele. TANGK – cuvîntul ăsta e o onomatopee folosită de membrii trupei din Bristol pentru a reprezenta, citez, „felul în care și-au imaginat sunetul chitarelor metamorfozat într-un sigiliu al vieții trăite întru dragoste” (din partea mea, puneți aici un emoticon care să exprime deopotrivă mirarea și confuzia) – urmează linia deviantă adusă la lumină de precedentul LP, dar nu sînt deloc sigur c-o face la fel de bine. În consecință, Idles devine o trupă mai introspectivă, mai experimentală, dacă vreți, mai derivativă, un pic mai… Radiohead (ar mai merge un emoticon aici, nu știu care). Sigur, nu în ceea ce privește sound-ul, cît în felul în care pot fi văzute evadările acestuia dintr-o proiecție canonică. Asta poate și pentru că lui Kenny Beats, eclecticul producător al lui Crawler, i s-a alăturat nimeni altul decît Nigel Godrich. Așa putem ajunge la momente pentru care Bono și Chris Martin i-ar putea invidia la modul cel mai serios pe membrii formației Idles – „Grace” este unul dintre ele. Cîndva, cineva spunea că piesa asta este echivalentul post-punk al Coldplay și n-a trebuit decît să așteptăm pînă pe 14 februarie pentru a-i vedea videoclipul: un Chris Martin plimbat din nou pe plaja aia înnorată din Dorset-ul „Yellow”-ului, dar reformatat deepfake pentru ca expresia facială să simuleze pronunția noului text. Pînă la urmă, e și ăsta un omagiu venit din partea unei trupe care pare a visa – așa cum l-a visat vocalistul Joe Talbot pe Martin – la un loc în stardom. Și ce face pentru asta? Păi, alunecă într-o căutare atletică a formulei de succes. Să fie ea năvalnica „Gift Horse”? Cred că nu iese în condițiile în care antimonarhismul lui Talbot ajunge să emită astfel de texte: „My baby is beautiful, / All is love and love is all. / Fuck the king! / He ain’t the king, / She’s the king!”. Să fie ea featuring-ul lui James Murphy și Nancy Whang (LCD Soundsystem) pe punk-funkista „Dancer”? Parcă nu, se transformă prea repede într-un număr rockist. Surprinzător (au ba) pentru Idles, pe TANGK reprizele care ies în evidență nu sînt cele musculare, ci mai degrabă părțile melo: și „Roy”, și „A gospel”, și „Gratitude” funcționează decent în economia unui album care nu știe întotdeauna unde vrea să ajungă.          

Paul Breazu este jurnalist.