„Toată muzica îşi trage rădăcinile din dragoste“
Ensemble Raro a fost creat de patru tineri muzicieni, în 2004, şi reuneşte şapte naţionalităţi: letonă, germană, română, rusă, britanică, austriacă şi japoneză. Acest ansamblu multicultural întruchipează esenţa Festivalului SoNoRo în România, precum şi în afara ţării, atît prin colaborările regulate cu festivaluri din Anglia, Letonia, Germania, Slovenia, Japonia sau Italia, cît şi în cadrul concertelor punctuale de la New York (Carnegie Hall), Londra (Wigmore Hall), Viena (Konzerthaus), Atena, Istanbul sau München. Progresiv şi creativ, dar, în acelaşi timp, credincios valorilor ancorate în secolul trecut, fără de care muzica clasică nu ar putea fi transmisă convingător publicului contemporan, Ensemble Raro îşi propune „să creeze momente extraordinare de muzică de cameră“.
Cei patru artişti şi-au făcut timp, înainte de începerea festivalului, să ne răspundă la cîteva întrebări:
1) Festivalul SoNoRo de anul acesta stă sub semnul dragostei. Ce inspiră însă, mai mult, un muzician – o dragoste fericită sau una plină de suferinţă, frămîntări şi neîmpliniri?
2) Trăim o perioadă marcată de revolte, ură, violenţă, iar oamenii sînt din ce în ce mai înverşunaţi, mai nerăbdători... Ce compozitor/bucată muzicală credeţi că ar personifica cel mai bine aceste vremuri?
3) Cum percepeţi, ca solist, diferenţa între a interpreta într-un spectacol de muzică de cameră, respectiv într-un concert alături de o orchestră? (P. M.)
● Diana KETLER - pianistă şi director artistic al Festivalului SoNoRo
1) Marele Furtwängler a spus, cîndva, că toată muzica îşi trage rădăcinile din dragoste. Şi este foarte adevărat – operele unor compozitori de geniu, precum Mozart, Beethoven sau Bach, sînt exemple perfecte pentru iubirea pură pentru Dumnezeu, Cosmos sau oricum altcumva i-am spune. Eu îmi văd propriul rol în termeni mult mai simpli. Dacă transmit fie şi o părticică din acea dragoste prin interpretare, misiunea mea este îndeplinită. Nu mă inspiră atît sentimentele individuale pentru o persoană anume, ci, mai degrabă, ideea generală de ordine şi haos, care se manifestă laolaltă în Univers, un loc unde atît fericirea, cît şi suferinţa trebuie să încerce să existe astfel încît să fie găsit un echilibru.
2) Realităţile timpurilor noastre sînt întruchipate prin produsele muzicale ale lui Amy Winehouse, Lady Gaga, Justin Bieber, precum şi ale altor nenumărate super-celebrităţi. Dacă ar trăi cineva astăzi care să poate atinge minţile şi sufletele oamenilor în acelaşi fel în care au făcut-o Bach, Brahms, Chopin, am trăi într-o lume mult mai bună. Asta nu înseamnă că nu sînt şi compozitori contemporani minunaţi – ei există. Numai că minţile majorităţii populaţiei au fost poluate cu imense cantităţi de lucruri de o calitate îndoielnică, direcţionate spre ei din toate părţile. Sperăm ca noi, ca artişti, să contribuim la răsturnarea acestei situaţii, fie şi într-o mică măsură.
3) Totul, în vieţile noastre, reprezintă muzică de cameră şi comunicare. Nu există o diferenţă efectivă între genurile pe care le abordăm. În afara situaţiei în care eşti închis în camera ta, singur, vreme de mai multe luni, exersînd, iar apoi trebuie să mergi pe scenă şi nu îi mai poţi comunica publicului gîndurile tale.
● Răzvan POPOVICI - violist şi director al Festivalului SoNoRo
1) Depinzînd de momentul în care te loveşte, fiecare tip de dragoste te poate inspira. În ceea ce mă priveşte, nu cred că un „coup de foudre“ de gen wagnerian a fost vreodată specialitatea mea. Cunosc însă mulţi artişti care îşi extrag esenţa creativă din amoruri nefericite. Trebuie mărturisit că majoritatea pieselor celor mai renumiţi compozitori europeni (excluzîndu-i pe cei din spaţiul italian) au fost create în urma unor lacune emoţionale puternice, care, transpuse în muzică, au lăsat omenirii adevărate capodopere.
2) Există, în întreaga lume, o suită de compozitori contemporani care se califică a fi menţionaţi. Cred însă că muzica este astăzi atît de diversificată, încît relevantă devine alienarea de orice valoare sau tradiţie, în afara prezenţei în muzica de fundal produsă în scopuri comerciale în aproape orice ţară. Din cauza acesteia, mulţi oameni au început să perceapă muzica drept un zgomot de fond, fără de care nu s-ar simţi deloc confortabil, nedîndu-şi însă seama conştient de acest lucru. Prin activităţile SoNoRo încercăm să-i facem pe oameni să asculte, să înţeleagă că muzica pornită în clipe de linişte înalţă spre stări de beatitudine nu doar nebănuite, ci şi extrem de necesare fiecărei fiinţe umane. De aceea, nu am ales primordial un repertoriu care să reflecte spiritul tragic sau agresiv al timpurilor noastre, ci să-l radiografieze prin calităţi exact opuse: generozitate, calm, curaj, consecvenţă, fericire. Desigur, piesa Halellujah Junction a lui John Adams ne va apropia de spiritul contemporan, şi mai vizibil prin contrastul creat prin programarea laolaltă cu ambele mari capodopere ale lui Ceaikovski (trioul cu pian şi sextetul Souvenir de Florence), care vor putea fi ascultate în aceeaşi seară, pe scena Ateneului Român.
3) Personal, mi-am dat seama de mai mulţi ani că sînt făcut pentru muzica de cameră, lucru care a fost crucial pentru progresul meu ca muzician. În lumea muzicii de cameră am învăţat să ascult, să comunic intim şi sincer cu ceilalţi parteneri ai diverselor ansambluri cu care am concertat, să fiu în stare să creez sonorităţi deosebite, imposibil de redat ca solist, cînd ai o întreagă orchestră în spate. Este important pentru fiecare muzician să descopere în ce domeniu se poate exprima cel mai autentic, fără a fi călăuzit de false dorinţe, lucru de altfel foarte răspîndit în lumea muzicală. Cum chintesenţial mă simt ataşat de oameni, comunicarea într-un cvintet sau sextet este modul în care mă pot exprima cel mai eficient. Îmi lipseşte cu siguranţă doza de egocentrism necesară pentru a fi un bun solist. În plus, consider că stresul produs de concerte solo este foarte puternic, iar dacă plăcerea de a face muzică nu mai există, nu văd motivul pentru care acest consum nervos excesiv îşi are îndreptăţirea.
● Alexander SITKOVETSKY - violonist
1) Răspunsul la această întrebare depinde de fiecare individ în parte, de personalitatea fiecăruia. Sarcina mea, spre exemplu – fiind instrumentist, nu compozitor – este de a reflecta emoţiile muzicii şi ale compozitorului. Probabil că este o combinaţie a celor două. Muzica e plină de toate sentimentele existenţei umane şi este adevărat că unele dintre cele mai extraordinare opere, cum sînt cele ale lui Schumann, Brahms, Beethoven, au fost scrise ca rezultat al acelei iubiri chinuitoare, despre care vorbiţi. Însă, ca instrumentist, dacă aş fi într-o continuă stare de agitaţie şi nefericire, ştiu că nu aş reuşi să interpretez la nivelul maxim, întrucît aş fi prea distras pentru mai putea da totul pe scenă.
2) Mulţi compozitori au scris partituri influenţate de război şi tragedie, întrucît, din păcate, lumea a fost plină de conflicte, de mai bine de 2000 de ani. În multe cazuri, acestea au fost recunoscute drept unele dintre cele mai puternice opere semnate de acei compozitori. Exemple clare de astfel de piese sînt Má Vlast de Bedrˇich Smetana, Simfonia a VII-a de Dmitri Şostakovici şi War Requiem de Benjamin Britten. Nu cred să existe vreo lucrare definitorie din timpul vieţii mele care să aibă o aceeaşi forţă. Cu toate acestea, mulţi dintre tinerii compozitori ai zilelor noastre reflectă, în opera lor, fenomenul globalizării şi alăturarea diferitelor popoare şi culturi. Sînt des întîlnite situaţiile în care într-o piesă se îmbină clasicul cu muzica electronică sau cu elemente de world music. Această evoluţie este relativ recentă, deşi, bineînţeles, au existat pionieri precum Edgar Varèse.
3) Cred că încercăm să micşorăm această diferenţă pe cît posibil. A interpreta ca solist, împreună cu o orchestră, este la fel cu a cînta muzică de cameră, dar la o scară mult mai mare. Tot trebuie să îl asculţi pe cel de lîngă tine şi să încercaţi să vă sincronizaţi respiraţiile. Probabil că sînt puţine momentele în care un artist poate cînta la fel de discret ca într-un cvartet, dar găseşti alte moduri prin care să compensezi acest lucru.
● Bernhard Naoki HEDENBORG - violoncelist
1) În general, cea din urmă reprezintă cu siguranţă o motivaţie artistică. Dar eu cred încă în iluzia energiei nelimitate oferite de dragoste.
2) Strauss – valsurile. Situaţia este disperată, dar nu serioasă.
3) Cred că muzica de cameră reprezintă o comunitate perfectă pentru un mic grup de oameni. Fiecare dintre aceştia are propria posibilitate de dezvoltare şi, totuşi, fiecare se află într-o comunicare activă cu celălalt. O orchestră simfonică este un exemplu minunat de împărtăşire şi exprimare a unor cunoştinţe şi tradiţii de către un grup mai mare de muzicieni. Ambele moduri de a face muzică oferă posibilităţi nesfîrşite.
anchetă realizată de Patricia MIHAIL
Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo – „Love Unlimited“, ediţia a VII-a, se desfăşoară, anul acesta, între 9 şi 25 noiembrie, în Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca.
Mai multe detalii pe www.sonoro.ro şi pe www.ensembleraro.com.
Foto: Şerban Mestecăneanu