Toamna patriarhului

● Leonard Cohen, Old Ideas, Capitol, 2012. 

Leonard Cohen e un tip care ştie că muzica lui e complet dependentă de cuvintele lui. „He will speak these words of wisdom / Like a sage, a man of vision / Though he knows he’s really nothing / But a brief elaboration of a tube…“ Vocea baritonală, mai melancolică şi mai tenebroasă astăzi mai mult ca niciodată, îşi introduce în scenă, printr-un dialog cu o divinitate nenumită, personajul de care e purtată cu eleganţa cu care el, Cohen, şi-a îmbrăcat dintotdeauna acel costum negru cu dungi albe, subţiri. Şi acea pălărie, scoasă de pe cap cu o reverenţă la sfîrşitul fiecărui concert.

Am scris deja cuvîntul ăsta, „sfîrşit“. Să vorbim despre el, pentru că Old Ideas, cel mai proaspăt album al bătrînului poet, o face. Nu e loc aici de un cîntec care să se numească „The Future“. În 1992 se putea. Acum n-are nici un sens: „I’ve got no future / I know my days are few“… Cînd ai 77 de ani, trebuie să vezi lucrurile astfel.

Refrenul de pe „Going Home“, prima piesă, imprimă tonul. Omul nostru zîmbeşte vorbind/cîntînd despre moarte. Fără să-i pronunţe numele. Fără să agonizeze. Fără să se sperie. Fără să mă facă să spun că Old Ideas e un album morbid. Senin, budistul Leonard iese din scenă: „Mă duc spre casă / Las în urma-mi toate poverile / Mă duc acasă / În spatele cortinei / Dezbrăcat de costumul / Pe care l-am purtat mereu“. Testamentul se scrie de unul singur sub ochii noştri.

Dacă v-a plăcut vreodată muzica lui Cohen, albumul ăsta o să vă (şi) doară. Pentru că vă poate face să simţiţi – sau poate doar pe mine, cine ştie? – că s-ar putea să fie ultimul. Că e un posibil scenariu al finalului: „I caught the darkness, baby“. Poetul îşi recită propriul imn al iertării. Îşi scrie propriul manual de acceptare a sfîrşitului. Să-l iau în serios pe cel care-mi făcea mereu cu ochiul atunci cînd tonul îi era grav? Pe maestrul umorului negru? Pe diavolul plin de bune intenţii? Nu ştiu. Acum sînt tentat. Ceva din vocea lui îmi schimbă, astăzi, perspectiva. Cineva spunea că rîsul care se aude pe Old Ideas este rîsul celui aflat într-un rollercoaster care tocmai îşi ia zborul de pe şine. Al celui care nu mai are opţiuni. Bifez asta. Are sens.

Old Ideas o să-ţi şi placă pentru că e, ca şi celelalte albume ale lui Leonard Cohen, în afara oricăror canoane. Canadianul a fost mereu un gen muzical în sine. Obsesivele încercări de alăturare lui Dylan sînt doar jocuri stilistice venite din foamea jurnaliştilor, mai ales a celor specializaţi în muzică, de comparaţii. Cohen e doar Cohen şi e el însuşi şi pe acest album. Dragostea şi întunericul sînt la locul lor obişnuit. Chiar dacă prima nu mai e (şi) carnală, iar al doilea e fără întoarcere. Vocile feminine contrapunctează tonul obosit, dar la fel de sfredelitor al muzicianului, şi construiesc atmosferă. Instrumentaţia e minimalistă, valsînd vag printre vechi genuri muzicale. Old Ideas e, şi din aceste motive, un clasic. Unul mai puţin criptic şi mai blazat decît anterioarele, dar la fel de bîntuitor şi sensibil.  

Paul Breazu este jurnalist.