Tindersticks reinterpretînd Tindersticks
● Tindersticks, Across Six Leap Years, 2013, Lucky Dog/City Slang.
Acum mai bine de 20 de ani, un sextet înfiinţat în Nottingham inventa o muzică înecată în fumul de ţigară al nopţilor tîrzii, înmuiată în alcool, cîntînd despre dragoste şi deziluzie, de prea multe ori cu o ironie în contrast cu vocea baritonală şi dramatică a frontman-ului. În timp, Tindersticks, trupa de care vorbeam în fraza dinainte, s-a insinuat într-o nişă sonoră noctambulică, acolo unde mai stau bine mersi trubaduri întunecaţi ai romanţelor narcotice, precum Nick Cave sau Leonard Cohen, Scott Walker sau Lee Hazlewood, reuşind să devină iconică pentru acest gen muzical pe care critica l-a numit chamber pop şi să se ţină departe de mrejele brit-pop-ului, imperativul absolut al epocii în care s-a născut. Din 1993, acel an al debutului discografic eponim, Tindersticks a reuşit să îşi rămînă fidelă sie înseşi.
Unsprezece ani mai tîrziu, în 1994, pe una dintre scenele de la Reading Festival, Stuart A. Staples, vocea Tindersticks, lua microfonul şi îşi scuza trupa pentru faptul că nu ar fi compusă din nişte muzicieni foarte buni. Oricare ar fi fost motivul acelei intervenţii, noul disc al formaţiei din Nottingham, o compilaţie aniversară, vine să „confirme“ afirmaţia autoironizantă a solistului, aducînd la suprafaţă zece piese din istoria de 22 de ani a acestui band, complet refăcute şi reînregistrate în legendarele studiouri Abbey Road, pentru această ocazie. De ce ar face cineva asta? De ce nu ar arunca pur şi simplu pe un disc cîteva hituri din trecut şi nu le-ar însoţi de un comunicat de presă autoflatant şi uşor sforăitor? Habar n-am. O explicaţie pe care mi-o pot livra, în cazul acestui nou album Tindersticks, e una legată de cuvintele din 1994 ale lui Staples – piesele alese pentru a intra pe noul disc nu-i mai mulţumeau pe cei care le-au compus. Dar nu e singura. Aş putea spune şi că acest gest, de a reorchestra şi reînregistra originalele, poate fi citit şi în altă cheie. Dacă un disc greatest hits tinde să muzealizeze muzica unor artişti încă activi, cei din Tindersticks au ales să nu se scufunde în formol.
Pe lîngă momentul acesta al recreării unui material (aproape) nou din vechi piese, selecţia – care se fereşte vizibil de cîntecele cu mare succes la public ale trupei, balansînd între obscur şi mai puţin obscur, îndrăznind să arunce în deschiderea albumului două piese de pe primul album solistic, din 2005, al lui Staples – „Friday Night“ şi „Marseilles Sunshine“ – şi la final un cover al unui cover, „What Are You Fighting For?“ – apelează, aşa cum o spune însăşi trupa, la acele cîntece din istoria ei, „pierdute pe drum“. Din acest motiv, Across Six Leap Years reuşeşte să vorbească mai mult despre schimbările din istoria Tindersticks şi despre prezentul ei, decît să fie un banal stop retrospectiv, la exact două decade după ce întunecata şi romantica operă de debut – care nu a dat nici o piesă acestei compilaţii!!! – devenea albumul anului în publicaţia Melody Maker.
Paul Breazu este jurnalist.