The MOOoD îţi dă aripi

The MOOoD, OOo, self-released, 2011 

Vocea asta prepuberă şi cumva horroristă e un vierme: îţi sfredeleşte timpanele şi ţi le mănîncă pe dinăuntru. Un prim exemplu: „Stay Right“. Chiar prima piesă de pe album. Începe cu un solo de chitară foarte brit, foarte post, foarte cool. Deci foarte, foarte des întîlnit. După 14 secunde, senzaţia că The MOOoD seamănă cu o trupă care seamănă cu altă trupă se dizolvă într-o proporţie stimabilă. Viermele e acolo, îţi stă în timpane şi lucrează. Roade. Ronţăie. Rîcîie.

Şi asta nu e tot. Un alt exemplu: „Two Times“. Prima piesă compusă vreodată de acest grup. Un intro atmosferic. Şi el brit, post, cool. Adună, în cele cîteva secunde, tot ce am învăţat la cursurile intensive de la alde Joy Division & compania. Apoi, trebuie să intervină vocea care-ţi va purta creierul şi cîntecul în altă dimensiune. Încă una şi gata: „Back in the Shop“. Este şi ea o piesă mai veche, legată de începuturile formaţiei. Un riff în cadenţă, dansabil, à la Arctic Monkeys. Dacă mai suportaţi enumerarea, şi el încărcat de aceleaşi conotaţii brit, post şi cool. Îl urmează din nou viermele ăsta obraznic şi inocent în acelaşi timp, care face ca un simplu cîntec despre shopping-ul văzut prin ochii revistei Cosmopolitan să sune ca soundtrack-ul unei scene în care Tiffany îl plimbă pe Chucky prin magazinele din Lower East Side. Fără ca Rob Zombie să fie implicat în vreun fel. Şi aşa mai departe, pînă la capătul acestui prim album al trupei bucureştene: inimitabilul falsetto al lui Marius Moise nu se satură să contrasteze, în cel mai bun sens cu putinţă, cu tot ceea ce construiesc instrumentele. 

The MOOoD e o formaţie care s-a alăturat, prin 2006-2007, unei generaţii dispuse să o rupă, estetic, cu trecutul acela în care muzica de gen din România se bălăcea între punk-ul facil, rock-ul alternativ împiedicat şi zaţul de britpop care a rămas după ce CD-urile venite din Cool Britannia au expirat. Care încerca, în fond, să se racordeze la ceea ce se producea, în acel moment, în părţile de lume care contează cînd vine vorba de muzică. Sursa era dată de acelaşi spaţiu, care, cîndva prin 2004, asista, pentru a nu ştiu cîta oară, la ceea ce New Musical Express n-a obosit niciodată să ştampileze, cu o frecvenţă măcar dubioasă, ca fiind cea mai glorioasă renaştere muzicală din ultimul deceniu. Britanică renaşte-rea, se-nţelege. Evident că nu era doar atît.

Din mîna de proiecte născute atunci, unul mi s-a părut a fi cu un pas în faţă. The MOOoD e acela. Muzica puştanilor are o energie care, doar ea şi poate doar pentru mine, îi duce, păstrînd proporţiile, în liga descendenţilor unor The Clash – bunicii tuturor acelor punkeri paradoxali, dotaţi, blasfemia blasfemiilor!, cu afinităţi rockiste. Sau The Libertines – emblema pedalei de acceleraţie lipite de podea în noul, pe vremea cînd Pete Doherty avea costumele ceva mai neşifonate, garage rock. În cazul trupei de care vorbesc aici, cîteva amănunte din etosul lor îi duc la fel de aproape de scena americană. The MOOoD sînt, în multe momente, şi „hard as a rock“. Au reuşit să aducă în sunetul generaţiei lor o spontaneitate şi o sinceritate la care alte trupe locale doar visează frumos. Adăugaţi acolo atitudine, o chestie esenţială în muzica de orice fel, şi o să vă faceţi deja o idee despre ce înseamnă ei în aridul peisaj indigen. Şi mergeţi să-i vedeţi pe viu, pentru că în concerte muzica lor explodează pur şi simplu.

Paul Breazu este jurnalist.

Foto: Dan Vezentan.