The final cut
● Pink Floyd, The Endless River*, Parlophone/Columbia Records, 2014.
Coperta nu minte de data asta. Storm Elvin Thorgerson, cel care planta un porc zburător între două dintre furnalele iconicei Battersea Power Station, pentru coperta unui disc la fel de iconic, Animals, a murit anul trecut. Un bărbat tînăr împinge astăzi vîslele unei bărci care pluteşte pe nori de furtună. E un tablou peste care, dincolo de speranţele legate de acel orizont luminos, pluteşte o fantomă a abandonului. Imaginea pe care o privesc acum e goală pe dinăuntru, la fel ca barca de pe cealaltă copertă. „Goodbye all you people / There’s nothing you can say / To make me change / My mind / Goodbye“… Pink Floyd nu mai există de multă vreme.
Nu vreau să spun cu asta că trupa a dispărut odată cu plecarea lui Roger Waters – cît odată cu dispariţia tensiunii pe care o aducea el în interior, dar asta e altă poveste –, deşi parcurgînd discografia de după, ai zice că e adevărat. Nu vreau să spun nici că moartea lui Richard Wright în 2008 a pus punctul final al unuia dintre cele mai importante proiecte din istoria muzicii. Pink Floyd nu mai există de multă vreme pentru că era imposibil ca o astfel de trupă să mai existe. Ne întoarcem? După plecarea/evacuarea vrăjitorului pe acid Syd Barrett, David Gilmour & Co. au construit o infernală maşinărie muzicală de proporţii cosmice, care a patentat standarde în ceea ce priveşte performance-ul audio-video. Timp de 15 ani, Pink Floyd a însemnat foarte mult.
Waters a mirosit bine atunci cînd, înainte de trînti uşa în urma lui, în 1985, a spus că formaţia de care tocmai se despărţea e o „forţă uzată din punct de vedere creativ“. Final Cut, sequel-ul gloriosului The Wall, închidea o epocă şi pentru PF, şi pentru formaţiile venite de pe planeta progressive. Lumea se schimba. Marile naraţiuni pe care le puteau spune marile band-uri ale introspectivilor ani ’70 nu-şi mai găseau cu uşurinţă aderenţi într-o cultură care comuta pe frugalitatea seducătoare a new wave pop-ului. Albumele-concept se vindeau din ce în ce mai prost. Însuşi acel zid care le-a livrat englezilor accesul către o celebritate planetară începea să se clatine cînd Mihail Gorbaciov devenea, în chiar anul plecării lui Waters din trupă, secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. A Momentary Lapse of Reason (1987) şi The Division Bell (1994) nu au fost altceva decît dovada unei inexorabile dispariţii a motivului pentru care Pink Floyd ar fi trebuit să mai existe. Cu sau fără Roger Waters. Declinul creativ pe care îl acuza răzvrătitul era şi declinul său. Mai exact, al lumii „inventate“ de Pink Floyd. Sau al lumii care i-a inventat pe Pink Floyd.
N-am vorbit despre noul – şi ultimul, dacă ar fi să-l ascult pe David Gilmour –, album al Pink Floyd pentru că The Endless River e un mausoleu în care stau închise relicvele unei trupe pe care ai iubit-o cîndva (şi) pentru un lătrat accidental de cîine. Nu poţi vorbi despre mausolee. Le poţi vizita, dar nici asta nu e obligatoriu.
* În România, cel mai nou album al formaţiei Pink Floyd este distribuit de Roton Music.
Paul Breazu este jurnalist.