Texturi

● Coughy, Coughy, Local Records, 2012.  

În prima parte a compilaţiei – recenzate şi în această rubrică – editate în decembrie anul trecut de label-ul independent bucureştean Local Records, o piesă, numită „Precambrian“, făcea un pas în lateral, detaşîndu-se pe cont propriu de feliile estetice din care era compus release-ul amintit. Coughy, trupa care a produs acel cîntec pentru Buzz.RO! 2011, avea o istorie începută în 2009 şi un traseu în care şi-a propus, chiar de la începutul existenţei sale, să depăşească canoanele unei anume stilistici, folosindu-se de – citez din biografia formaţiei din Bucureşti –, „improvizaţie, spontaneitate, inspiraţie din surse culturale «obscure»“ pentru un sound care să „asocieze liber drone şi ritm, noise şi armonii, electronic şi analog, atmosferic şi psihedelic, pop şi experimental“. Sunetul manufacturat de duoul de muzicieni, trecut prin trupa The Amsterdams şi aflat, acum cîţiva ani, în primele rînduri ale ceremonialului de creştinare a unui nou val indie made in Romania, săpa o nişă foarte îngustă în pereţii muzicii electronice de aici, în care îşi găsea loc doar proiectul acesta.

Plutind undeva între cele două borne sonore ale scenei locale, scindate – îndeajuns de purist încît să nu comunice cu foarte multă empatie – între indie şi electronică, indietronica trupeţilor Coughy juca rolul unui animal ciudat în liliputana junglă muzicală a României underground. Aerul acela foarte particular în peisajul autohton se păstrează şi pe primul album al trupei, numit chiar Coughy şi lansat la începutul acestei toamne, prin insertul difuz de nostalgie – undeva („The Ocean Didn’t Get It)“, poţi auzi un sample din hit-ul şaizecist al Doinei Badea, „Cînta un matelot“; altundeva („Julio’s Best Friend“), fantoma bătrînului Julio Iglesias se topeşte într-un disco care se îndepărtează în slow motion; în altă parte (aceeaşi „Precambrian“), o piesă a Corinei Chiriac, „Valurile Dunării“, îşi primeşte omagiul şi porţia meritată de recontextualizare –, prin maniera layer-istă şi imersivă a construcţiei pieselor, amintind, uneori un pic prea puternic, de muzica unor tipi care îşi spun Panda Bear sau Eric Copeland, prin efectul de multe ori seducător de accidental/spontaneitate pe care-l imprimă latura cvasi-experimentală a muzicii acestui duo, prin puterea narcotică pe care armoniile în loop o pot avea asupra celui care ascultă această muzică.

Privit ca un întreg, Coughy pare un album a cărui muzică e bine ascunsă în spatele unor filtre, ce îţi permit, din cînd în cînd, să ajungi la ea, să o dezgropi de sub pelicula fină de sensuri pe care cei doi muzicieni le construiesc în interminabilul lor balet cu laptop şi chitară. Fiecare piesă de pe album, fie că vorbesc aici de momentul de noise numit „Melted Black Cable“, fie de un pic prea reverenţioasa „Electric Swim“, poate fi citită în grile diferite, la fiecare ascultare, primul LP al trupei formate din Vlad Stoica şi Ovidiu Bejan reuşind, şi din acest motiv, să intre în spaţiul acela exclusivist al unui gen muzical – numiţi-l chillwave, dacă vreţi neapărat o etichetă – care cuplează accesibilitatea şi fragilitatea (indie-)pop-ului cu efectul magnetizant al reprizelor electronice. Chestie care îl face, repet, o pasăre rară în peisajul local.

Paul Breazu este jurnalist.