„Tehnologia ne aduce pe toţi, tineri sau vîrstnici, în acelaşi punct“ – interviu cu Adrian DESPOT

30 august 2017   MUZICĂ

Adrian Despot (n. 1976) este vocalist și chitarist în trupa Vița de Vie, care anul trecut a împlinit două decenii de activitate, și noul membru în juriul emisiunii Vocea României, care se va difuza pe PRO TV, începînd cu 8 septembrie, în fiecare vineri de la ora 20,30.

Anul trecut, Vița de Vie a scos EP ul Șase (+) dintr-o proiectată serie; cum arată întregul proiect?

Proiectul este un album dublu, intitulat Șase/Șase. Prima parte, Șase (+), a apărut anul trecut în toamnă, urmînd ca a doua lui jumătate, Șase (-), să apară în curînd. Acest „în curînd“ are un termen de livrare destul de generos, cu atît mai mult cu cît am ținut ca fiecare piesă din cele șase să fie însoțită de un videoclip. Am scos deja primul single, „Haihui“, urmînd ca al doilea, „Dur, de-a dura“, să apară în toamnă. Nu este un album-concept, în sensul clasic al sintagmei, însă este construit în jurul unei metode noi de lucru, și anume aceea de a livra „one single at a time“.

Anul trecut am împlinit douăzeci de ani de activitate cu Vița de Vie și am început o mică joacă de-a numerologia. Pe fiecare 20 ale lunii, la ora 20, subscriber-ii noștri primeau în exclusivitate noul single. Pe 21 dimineața noi eram deja în studio și începeam lucrul la noul single. A fost o perioadă foarte creativă, deadline-ul de 20 ale lunii forțîndu-ne să rămînem concentrați. 

Există cîteva schimbări orchestrale (coruri, instrumente noi, colaborări cu artiști non-rock); au legătură cu perioada voastră unplugged?

Albumul Acustic (2013) ne-a redefinit conceptul muzical și, implicit, modul de abordare a muzicii. Am încercat să aducem emoția în prim-plan și, reușindu-ne, lucrul acesta a creat dependență. Printre altele, am renunțat sau, mai bine zis, am scăpat de timiditate și am realizat că nu este nevoie să ne ascundem în spatele unui „wall of sound“ pentru a ne exprima trăirile. Ba chiar din contra, ele ies mai bine în evidență atunci cînd sînt tratate cu tandrețe și responsabilitate muzicală. A fost o schimbare binevenită, care, pentru noi, a contat cît o revelație.

Revenind la Șase (+) și la modul lui de compoziție, am realizat că, dacă ai puterea să te lepezi de orgoliul creatorului și ești suficient de atent la strigătul nou-născutului, melodia în forma de demo – în cazul de față – îți spune singură de ce are nevoie și cum dorește să fie construită. Nu ne asumăm credite prea mari pentru asta, cel mai plăcut sentiment de pe Pămînt este să ne lăsăm în voia muzicii și sîntem binecuvîntați că avem acces la acest proces. Sîntem un fel de moașe, dacă vrei.  

Ați debutat cu album pe casetă audio, ați scos apoi CD-uri, iar acum, în epoca streaming-ului, a clipului video convertit în mp3 și a YouTube-ului folosit ca radio, a reapărut moda vinilului. Cum vezi aceste schimbări?

Este foarte interesant să fii contemporan schimbării. Trăim un fel de Renaștere, în care lucruri noi se nasc și se dezvoltă în timp real. Putem spune că ne aflăm într-un moment zero al umanității, în care tehnologia ne aduce pe toți, tineri sau vîrstnici, în același punct, iar predicțiile despre viitor, chit că sînt ale unui puști sau ale unui octogenar, au aceeași valoare. Nimeni nu știe încotro ne îndreptăm, iar asta îmi lasă un sentiment fantastic, un amestec ciudat de teamă și curiozitate.

Prin natura mea, sînt adeptul schimbării și încerc și eu, ca mulți alții, să găsesc un sens clar și o direcție concretă. E imposibil însă, dacă pînă acum am mers pe drumuri bătătorite, acum călcăm pe drumuri care se construiesc chiar în fața pașilor noștri. Cea mai mare greșeală în prezent este să rămîi un nostalgic al vremurilor trecute. Deși se mișcă cu o viteză amețitoare, roata asta nu se mai învîrte, s-a dezlipit de spițe și are acum o formă liniară. Merge doar înainte. 

Cu toate că merge înainte, OCS și Byron au scos albume-omagii de cover-uri după piese din istoria rock-ului românesc; pe voi nu v-a tentat să revizitați începuturile?

Viata e prea scurtă, iar procesul de creație mult prea interesant pentru a avea timp de așa ceva. Poate suna arogant, însă odată ce ai fost acolo, în punctul acela de proximitate demiurgică, ești prins pe viață. Nimic altceva nu mai contează, restul cade în derizoriu. Și zic că poate părea arogant pentru că trebuie să fi fost acolo pentru a înțelege. E ca și cum ai încerca să explici unui om care nu are copii cum te simți atunci cînd ai. Copiii aduc cu ei schimbări hormonale majore și un set complet nou de stări și emoții, inexistente pînă în acel moment. Trebuie să le trăiești pe propria piele pentru a înțelege.  

Dar te interesează, cultural vorbind, istoria rock-ului de la noi?

Sigur că da. Ei sînt maeștrii cu care am crescut, ei au fost catalizatorul care m-a pus pe mine în mișcare. Așa începe totul, printr-un proces de mimetism. Am vrut să fiu ca ei, să arăt ca ei, să cînt ca ei. Prin prisma asta, pot spune că am avut cei mai buni profesori. I-am studiat și i-am analizat necontenit. În tot acest proces de divinizare însă, fiindcă pentru mine au fost și rămîn niște zeități, trebuie să intervină un moment crucial, acela de debarasare și de eliberare a propriei identități.

În continuare, sînt mult mai pasionat de nou decît de vechi. Vechiul îl știu pe de rost, din scoarță în scoarță, iar perpetua lui venerare blochează accesul către nou, blochează accesul către dezvoltare și creează false impresii, de genul „nu se mai face muzică cum se făcea“ sau „toată muzica s-a scris în ’60-’70“. Fals! Există nou cel puțin la fel de valoros și acesta vreau să facă prima pagină, acesta trebuie adus în prim-plan. Muzica, arta în general, trebuie să fie într-o continuă mișcare și fiecare trebuie să contribuie cu umila sa prezență la împingerea lucrurilor mai departe. Venerarea la infinit a vechiului ține lucrurile pe loc. Repet, spun asta cu toată smerenia.

„Vocea este acolo“

Atunci hai să ne ocupăm de nou: cum ți se pare că arată scena rock de la noi de acum?

Vestea bună este că scena rock există, în ciuda tendințelor pieței. Deși muzica rock nu mai este în prim plan în media și astăzi nu mai este cool să fii rocker, cum era în anii ’90, de exemplu, sînt totuși mulți puști care se apucă să cînte la instrumente și își fac trupe. Se cîntă și se scrie în continuare cu aceeași sete de muzică.

Astăzi pare mai ușor ca niciodată să te faci auzit, mulțumită platformelor digitale, însă în același timp este și mult mai greu, pentru că nu mai este suficient să fii bun, trebuie să fii foarte bun ca să răzbați din noianul de trupe. Plus că pe net competiția nu se mai dă între trupe de același nivel, acum toată lumea concurează cu toată lumea. Timpul consumatorului este din ce în ce mai redus, pentru că este zilnic bombardat cu tone de informație, iar alternativele sînt doar la un click distanță. Trebuie să îl prinzi din prima. Nu ai reușit, a plecat pe altă pagină și șansele să se întoarcă sînt destul de mici. Este greu, dar și foarte provocator în același timp, pentru că, repet, este un sistem care te silește să fii foarte bun.  

Nu te-a tentat niciodată un album solo? La ukulele.

Hmm! Am niște colegi extraordinari, care mi-au permis toate capriciile. Exagerînd puțin, pot spune că fiecare album Vița de Vie este un album solo de-al meu și le sînt recunoscător pentru susținere. Piesele, versurile, producția, înregistrarea și mixajul, toate sînt făcute de mine, după capul meu. Am avut norocul să-mi fac albumele cum am vrut, cînd am vrut, să am sprijinul celor mai buni muzicieni pe care i-am întîlnit și care, ca și cum nu ar fi fost suficient, îmi sînt și cei mai buni prieteni. Nu am trăit nici o secundă frustrarea neexprimării, nu am simțit niciodată nevoia unui alt proiect.  

Are legătură faptul că ești în juriu la Vocea României și cu o oarecare nostalgie după începuturile tale la Școala Vedetelor?

Foarte posibil. A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea, pe care nu am putut sau nu am știut s-o savurez la momentul respectiv. Cel mai mare cîștig a fost întîlnirea și apoi prietenia cu Titus Munteanu, profesional, dar mai ales uman. În timp am realizat că a fost unul dintre mentorii mei, fără ca nici unul dintre noi să țintească lucrul ăsta.  

Ce-ți place cel mai mult în a fi mentor de voci?

Faptul că am șansa să lucrez cu tineri încă neformați și că pot planta în ei semințe ale crezului meu artistic. În plus, este o echipă de peste două sute de oameni care trage la acest mamut al televiziunii românești, oameni la fel de dedicați și pasionați de ceea ce fac, la fel ca și mine. Și acolo unde este pasiune și profesionalism, eu mă simt acasă.  

Cum îi ajuți pe cei talentați să-și găsească vocea?

Vocea este acolo, ea trebuie doar pusă pe un piedestal stabil, format din premise corecte, intenții curate, așteptări realiste, organizare și multă muncă. Nu caut niște timbre anume, ci mai degrabă niște caractere cărora vocea să le devină ambasador. Se spune că ochii sînt oglinda sufletului. Mi-aș dori ca și vocea să fie la fel. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere, să-ți găsești vocea, să te găsești pe tine. Restul e doar tehnică.  

Pe tine cine te-a atras înspre muzică și cum ți-ai descoperit stilul?

Am fost împins către muzică de mama mea, la fel cum un profesor de înot își împinge cursantul în apă la prima oră. Au urmat cîțiva ani de chitară clasică, o pauză de un an întreruptă de o revelație și apoi o perpetuă perioadă autodidactă, presărată din loc în loc cu studii academice. Am mers tot timpul pe naturalețe și am lăsat personalitatea mea, în diferitele ei grade de dezvoltare, să se manifeste artistic, liber, fără constrîngeri stilistice.

Îți place vocea ta?

Îmi place atunci cînd reușește să transmită emoție, iar asta este valabil pentru orice altă voce. Sînt multe voci care sună frumos ca instrument în sine, dar cărora le lipsește emoția, și sînt voci mai puțin estetice, dar încărcate de emoție. Aleg întotdeauna varianta a doua. Nu sînt adeptul atletismului în muzică, ci mai degrabă al striptease-ului emoțional.

a consemnat Marius CHIVU 

Chestionar

● Primul album cumpărat: Holograf III, vinil.

● Albumul care ți-a schimbat viața: Sînt multe, dar să zicem Alice in Chains, Dirt.

● Albumul pe care l-ai înțeles mai tîrziu: Black Sabbath, Paranoid.

● Cel mai prețios album din colecția ta: Pink Floyd, Dark Side of the Moon, prima ediție, vinil.

● Cu ce muzician din lume ai colabora: Cu toți, nu aș rata unul.

● Cu ce muzician din istorie ai fi colaborat: Debussy.

● La ce concert ți-ar fi plăcut să fi fost: Rage Against The Machine, dar poate se întîmplă o minune și-i prind.

● Cîntecul de care nu te-ai săturat niciodată: Joni Mitchell, „Woodstock“.

● Muzicianul român pe care-l admiri cel mai mult: Nicu Alifantis.

● Albumul românesc rock favorit: Phoenix, Cantafabule.

● Ce muzică ai trimite într-o capsulă spațială să întîlnească alte civilizații: Ceva simplu și intens, chitară acustică și voce.

● Plăcerea muzicală vinovată: Cesaria Evora, „Besame mucho“.

● Un cover preferat: Gary Jules, „Mad World“ (Tears for Fears).

● O carte preferată: Elevul Dima dintr-a șaptea.

● Un film preferat: La vita è bella / Fight Club.

Mai multe