Tarantino pe jazz
● Forq, Batch, GroundUP Music, 2016.
Despre mini-orchestra de jazz Snarky Puppy am povestit cu alte ocazii, cînd au trecut și prin părțile noastre. Forq s-au desprins de acolo ca proiect spin-off iniţiat de liderul-strateg Michael League pentru a oferi o variantă mai compactă a ideilor sale şi un sound de altă factură, ceva mai rock. Între timp, League s-a răzgîndit, a abandonat ideea, însă proiectul îi supravieţuieşte bine-mersi sub conducerea clăparului Henry Hey – individ spălat în toate apele lumii pop-rock: a fost acompaniator pentru finalurile de carieră ale lui Rod Stewart, George Michael şi David Bowie (chiar coordonator al musical-ului pe care acesta n-a mai apucat să-l termine) şi contribuabil la diverse coloane sonore pentru Hollywood, aşadar e un artist-laburist care pînă recent a preferat să facă bani mai mult decît renume individual. Are ocazia, prin Forq, să urmeze ambiţii ceva mai personale, iar după plecarea lui League arată tendinţe de debarasare de asocierile cu tulpina Snarky Puppy – totuşi, i-a mai rămas alături chitaristul Chris McQueen, venit din aceeaşi echipă; lor li se alătură toboşarul Jason Thomas.
Pe albumul Batch, Michael League era încă în trupă, aşa că pe acest album proiectul încă se alăpta de la trupa-mamă, conjurînd o anume exuberanţă şi explozie de culori sonore. Pe de altă parte, prezenţa dominantă a clăparului Hey împinge fiecare piesă în laterale, rezultînd de aici un jazz melodios pe care influenţele The Doors şi, venind mai încoace, chiar Dream Theater sînt mai puternice decît tradiţia fusion jazz centrată pe chitară ori bas. Cine a gustat albumele solo cu aplecări fusion ale unora dintre instrumentiştii scenei prog-rock (Petrucci, Rudess, Beggs) va găsi aici bucăţi scrise în spiritul respectiv („Ultra-Violet“, „Crush“), care poate îi vor face pe jazzmanii purişti să strîmbe din nas (aceştia caracterizează stilul drept garage -jazz), însă vor deveni imediat simpatice fanilor proiectelor cu afiliaţie Dream Theater, Porcupine Tree ş.a.m.d. Alte bucăţi („635-South“) includ chiar riffuri -blues ori southern rock – probabil în glumă, căci incidentele sînt izolate în ceea ce pe ansamblu e un flux de melodii calde şi ritmuri groovy. În general avem de-a face cu o fuziune după reţeta liberală americană, conform căreia fiecărui membru al proiectului i se alocă spaţiu pentru solo-uri puternic evidenţiate, adică nu avem de-a face cu acea contaminare stîngistă post-rock/neo-jazz promovată de noul val al trupelor fusion europene.
A ieşit, în consecinţă, un album destul de divergent şi indecis stilistic, care anunţa divorţul (amical) ce avea să urmeze între Hey şi League, între un profil de artist crescut în umbra altora ce îşi doreşte cu ardoare propriul proiect prin care să-şi etaleze expertiza classic-rock, respectiv un profil de lider care a ajuns la Premiile Grammy producînd artă muzicală în nişe dificil de popularizat.
Personal, prefer prima direcţie, cea în care jazz-ul se compromite uşor cu nuanţe pop-rock şi ne poate înveseli şi pe cei care ascultăm muzica printr-un filtru mai degrabă hedonist decît ingineresc. Henry Hey a mai avut o tentativă similară cu grupul Rudder, pe care a fost nevoit să-l îngroape, nereuşind atunci să găsească dozajul, balansul şi oamenii potriviţi. Lucrurile par să funcţioneze mai unse în Forq, proiectul avea să-şi ia zborul cu acest album şi să stîrnească aprecieri legate de prezentările live energice, oferind un jazz-rock cu şabloane groovy ce s-ar potrivi, la o adică, pe coloana sonoră a unui film făcut de Tarantino despre lumea jazz-ului, dacă vreodată se va face aşa ceva.
Forq vor concerta pe 25 martie, în cadrul seriei de concerte Jazz Nouveau, în Clubul Control din Bucureşti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.