Supraviețuitori

● Queens of the Stone Age, In Times New Roman, 2023.

● Rival Sons, Darkfighter, 2023.

Josh Homme, alături de Eddie Vedder și Dave Grohl, constituie un cerc select de supraviețuitori ai unei generații care se prăpădește repede, dar a construit fundații și a adus materiale noi de construcție folosite de toată istoria rock ce le-a urmat. A fost și o generație în care priceperea și inovarea s-au sincronizat cu succesul comercial, ceea ce nu se poate spune despre generațiile care i-au urmat.

Îi deplîng drept supraviețuitori, dar au cunoscut cel puțin două valuri de succes – Vedder cu Pearl Jam și apoi ca activist și artist solo, Grohl cu Nirvana și Foo Fighters (și alte proiecte auxiliare interesante), Homme a început cu Kyuss (știu, n-a fost la MTV la noi, eu am auzit de ei dintr-un interviu în care Bruce Dickinson își enumera trupele favorite), iar azi e liderul Queens of the Stone Age. E printre puținele grupuri rock care se prezintă în concert ireproșabil, „la dungă”, cu un sound pe care puțini au reușit să-l imite. M-am despărțit de o prietenă cu ocazia concertului lor și îmi amintesc concertul mai bine decît circumstanța, am ieșit de acolo cu senzația că a meritat, indiferent de consecințe.

Îl prefer pe Homme chiar lui Grohl, pentru că nu a fost în prima linie nici cu Kyuss, deși a generat influențe mai profunde decît senzaționalismul pop generat de Nirvana; iar Queens of the Stone Age au avut nevoie de cîteva albume ca să fie băgați în seamă. Proiectul lor muzical nu e dintre cele facile, nici nu se pretează la invitații la Casa Albă, sound-ul a avut de la bun început o monotonie intrinsecă și o diversificare calculată de la album la album. Caracterizarea lor drept stoner rock a fost înșelătoare – Kyuss au dat naștere genului, dar Homme se detașează explicit de acele origini, experimentînd cu nuanțe chitaristice tot mai dansante care îl consacră drept un erou atipic al instrumentului, înlocuind ambiția solo-ului perfect căutat de mai toți chitariștii cu cea a riff-ului sexy care provoacă vibrații în cureaua nădragilor.

Noul album vine nu doar după o absență de șase ani, ci și după divorț, cancer și dispariția lui Mark Lanegan (colaborator de nădejde al grupului) – totuși, e un material mai energic decît oricînd, așternînd așternut pentru viitoarele albume Arctic Monkeys, Royal Blood și alți epigoni.

A contribuit și la ceva din rațiunea de a exista a grupului Rival Sons, pe care îi asociez cu aceeași despărțire menționată mai sus (au fost cîteva săptămîni între cele două concerte) și cu senzația de reînnoire și redescoperire a vieții. Formați mai recent – nu sînt nici 15 ani de la debut –, americanii Rival Sons au crescut în cultura aproprierii culturale asociate cu blamații Greta Van Fleet, preluînd copios idei de la Led Zeppelin, The Cult ori Van Morrison într-un melanj de clasicisme reenergizate.

Totuși, Rival Sons au suferit mai puțin din blamarea asta, fiind mai degrabă percepuți drept recuperatori și reabilitatori ai unor vremuri de aur pentru generațiile noi și nerecunoscătoare. Imaginea le e pusă în slujba acestei misiuni – grupul e tînăr, dar se tunde și se îmbracă din alte epoci, emulînd pe Robert Plant și Jim Morrison mai degrabă decît pe rockerii momentului.

Să fim cinstiți, în rock mereu a funcționat teorema conform căreia muzica favoriților cu care am crescut e mai bună decît a contemporanilor, oricît ar fi aceștia de pricepuți. Rival Sons se adresează acestui cadru cognitiv, oferindu-ne piese care par descoperiri secrete din sertarele legendelor consacrate în anii ’70 și ’80. Nu sînt un fan al acestei orientări conservatoare spre trecut, dar mă bucur de fiecare strop de Rival Sons, iar noul album e unul din cele mai reușite ale lor.

Soen și Royal Hunt  vor concerta la Festivalul Posada Rock în Cîmpulung Muscel (1-3 septembrie). Mai multe detalii la posadarock.com.