Ştiinţă vs. industrie
● Rework_ Philip Glass, Kora Records, 2012.
Philip Glass aparţine grupului celor pentru care muzica e ştiinţă, nu artă. Prin experimentele sale minimaliste, e asociat cu nume ca Steve Reich şi Terry Riley, însă, pentru că trebuia să mănînce şi o pîine, iar ştiinţa îţi bagă mai mult în cap decît în burtă, îi putem auzi compoziţiile şi pe diverse coloane sonore: de la filme care i-au adus nominalizări Oscar (Kundun, The Truman Show), la seria horror (gen preferat, din motive evidente, de numeroşi audiodesigneri) Candyman, la acompaniament pentru poeziile lui Leonard Cohen şi chiar pentru jocuri video (seria Grand Theft Auto). Peter Greenaway l-a ales ca unul din protagoniştii documentarului său Four American Composers. S-a alăturat în urmă cu un an mişcării Occupy Wall Street, recitînd din opera sa Satyagraha, mai relevantă ca oricînd prin temele sale protestatare, uşor comunistoide. A compus pentru Kronos Quartet, Ravi Shankar şi o mulţime de artişti pop. Nu poţi să nu-i admiri diametrul sferei de influenţă şi anvergura aplicaţiilor muzicale, care trădează faptul că a crescut în aceeaşi nişă pop art cu Lou Reed sau Andy Warhol. În comparaţie cu aceştia însă, nu a apucat să dea la fel de mult culturii populare. Compensează însă printr-o altă latură de inspiraţie comunistă a personalităţii sale – lipsa simţului posesiunii, chiar dorinţa activă de a-şi vedea opera terfelită, deconstruită şi reconstruită. Albumul de faţă îi remixează opera şi urmează să fie însoţit de o aplicaţie iPhone care le va permite utilizatorilor să altereze după propriul gust compoziţiile lui Philip Glass.
Rework îl găseşte pe artist în postura de sărbătorit ce primeşte cadou, cu ocazia împlinirii a 75 de ani, o serie de remixuri ale propriilor lucrări, coordonată de loser-ul post-grunge Beck, şi pomenita aplicaţie iPhone, proiectată de individul care a făcut ceva similar pentru albumul Biophilia a lui Björk. La „cadou“ au contribuit Amon Tobin, Dan Deacon, Cornelius (Beck al Japoniei) şi o sumedenie de laptopişti de care n-am auzit. Nu mă pot abţine de la a cita recenzia din Pitchfork, care rezumă perfect rostul participanţilor la acest album: „It doesn’t really demonstrate what they can do to Philip Glass, but what Philip Glass has already done to them“. După un început timid, bazat pe retexturări ale materialului original, albumul se diversifică semnificativ pe măsură ce se lungeşte peste două CD-uri, acoperind o plajă foarte largă între ambiental minimalist şi techno dansabil. Sînt remixate aici şi bucăţile mai pop ale lui Glass („Glassworks“), dar şi secţiuni din operele sale (în sens tehnic), bunăoară „Einstein on the Beach“. Cea mai consistentă contribuţie e chiar a lui Beck, „NYC: 73-78“ – o bucată de 20 de minute în care acesta îşi altoieşte propriile idei (inclusiv pasaje vocale) în tulpina muzicii lui Glass.
Materialul poate fi salutat drept un semn de reconciliere între muzica de înalt prestigiu ştiinţific, reprezentată de Glass, şi industria orientată spre producţia de masă, reprezentată de Beck. La o analiză mai atentă, lucrurile s-ar putea să fie ceva mai complicate: primul coboară o scară pentru că îşi permite şi se simte mai bine între muritorii de rînd, al doilea începe să urce una pentru că îşi doreşte să evadeze din lumea care l-a inventat. Următorul său album s-a anunţat a fi un volum de portative, cu cîntece pe care nu le poţi asculta decît dacă ştii şi ai la ce să ţi le interpretezi. O fi acesta răspunsul industriei muzicale la succesul audiobook-urilor? O tentativă de stimulare a conexiunilor frînte dintre raţional şi senzorial? La urma urmei, cuvîntul citit poate genera imagini în mintea umană; ce ne lipseşte pentru a închipui, prin metode similare, şi sunet? Personal, întotdeauna m-au scos din sărite restaurantele care te lasă să-ţi faci singur mîncarea, însă anunţarea albumului-portativ confirmă că, prin Rework, cel care are ceva să ne spună e mai degrabă Beck Hansen decît Philip Glass.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.