Soundtrack pentru Xanax
● Pedro Negrescu, Mansarda suspendată, Soft Records, 2010.
Cu privire la noul disc al lui Pedro Negrescu, am să împărtăşesc un gînd cald şi unul rece. Voi începe cu cel rece, să nu las impresia că ar fi o concluzie directă a recenziei – e mai degrabă o extrapolare de context. În Dilema veche de acum cîteva luni, dedicată „literaturii mici“, Adina Popescu observa că românii scriu de parcă s-ar lua la întrecere pentru premiile Nobel. Nu neapărat prin calitate (răstălmăcesc eu), cît prin ardoarea dezideratului că, dacă cineva de pe-„acolo“ îi vede (îi traduce, publică şi bagă în seamă), să nu pară „neserioşi“. În descrierea autoarei, „seriozitatea“ ia de obicei forma unei îmbinări între povestea introspectivă de amor şi filozofia existenţialistă. Consecinţa e că prea puţină lume încearcă să producă literatura pentru „minorităţi“ (culturale). Pe de altă parte, elitele însele sînt o minoritate (sau mai multe, uneori conflictuale), doar ele au inventat sintagma „cultura pentru mase“ cu referire la principiul statistic al poporului suveran, aşa că pînă la urmă vorbim tot de un fel de nişă.
Senzaţia mea e că şi în Muzică sîntem puţin prea serioşi. Probabil aţi fi tentaţi să contraargumentaţi cu ce se aude pe la televizor, dar e vorba aici strict despre Muzică, în sensul că nu văd născîndu-se prea curînd la noi un John Zorn sau un Buckethead. Cei care practică Muzica găsesc că mintea şi priceperea nu le sînt suficiente pentru a se delimita (în ochii lumii) de neMuzică, ci mai trebuie să adauge şi un element de gravitate distantă şi sobrietate aristocrată. Din mărturisirile lui Pedro Negrescu (pe booklet-ul CD-ului) reiese că artistul nu prea crede nici măcar în actul înregistrării muzicii, că aceasta ar trebui să rămînă un viu grai. E o formă de zgîrcenie ce subminează şansele ca produsul să ajungă la cei care au nevoie de el şi, în cele din urmă, o formă de autoexil. Pedro Negrescu e un aristocrat muzical din Tecuci trecut prin toate şcolile (printre care clasa de jazz a lui Mircea Tiberian), multiinstrumentist, dirijor, regizor de operă şi intelectual rasat, din păcate prea puţin expus la lumina din afara elitei (devenită nişă) căreia pare să se adreseze. Şi asta în condiţiile în care Mansarda suspendată e un produs mai degrabă emoţional decît tehnic, de care se vor bucura, mai degrabă, sufletele decît minţile, mai degrabă ascultătorii intuitivi decît analiştii.
Discul s-a născut dintr-un soundtrack pentru o piesă a lui Matei Vişniec, o producţie uşor morbidă despre sfîrşitul lui Cioran. Morbiditatea este reflectată chiar mai bine de această versiune sonoră, într-o manieră ce beneficiază de experienţa de „regizor de muzică“ a artistului. E un album solo în toată puterea cuvîntului – dincolo de faptul că e produsul unui singur muzician, e şi coloana sonoră a unei solitudini cumplite. Ţinînd cont de conceptul pe care se bazează, nici nu putea fi altfel decît un album solo. De-a lungul discului, Pedro Negrescu alternează cîteva din instrumentele care îi sînt dragi, dar care se şi pretează la gravitatea aproape gotică a temei. În prim-plan pare a fi violoncelul, a cărui textură va suna familiar fanilor Kronos Quartet, trupă cu care Negrescu ar putea cînta şi compune fără a face notă discordantă. Probabil şi rockerii, ştiută fiind apetenţa lor pentru nihilismul cioranian şi nostalgiile întunecate, vor descoperi satisfacţii majore în acest produs. Din cu totul alte motive, amatorii de muzică ambientală sau clasică ar trebui să se simtă şi ei ca acasă. Şi totuşi, mă tem că produsul e condamnat la a circula în mediile jazz, care au cel mai puţin nevoie de el.
Discul a fost produs pe tărîm românesc, de către Soft Records, „vinovaţi“ pentru antologia Premiilor Jazzului Românesc despre care am mai povestit astă iarnă. La momentul respectiv mă plîngeam că discul cu pricina nu avea nici sound-ul, nici creativitatea care ar fi trebuit să se impună la nivelul unor astfel de premii. Mansarda suspendată e un produs superior la toate capitolele, însă mai bine de trei sferturi nu are a face cu jazzul. E mai degrabă coloana sonoră a unui tratament cu Xanax în mansarda autoexilului.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.