Solitar
● Nitai Hershkovits, New Place Always, Enja, 2018.
Pe pianistul Nitai Hershkovits l-am pomenit în enumerarea celor care l-au acompaniat pe Avishai Cohen pe unele din materialele sale recente. Mai nou, Hershkovits a apucat pe propriul drum – la început mai timid, printr-un album în colaborare cu DJ-ul Rejoicer (deci cu puternice infuzii electronice), iar acum vine cu primul său album consistent şi cît de cît purist, New Place Always.
Cine e familiar cu muzica lui Cohen cunoaşte energiile latino-orientale prin care a reuşit să facă popular jazz-ul în rîndul unui public care nu s-ar fi apropiat nici ars de gen cu un deceniu mai devreme. Hershkovits mizează pe acest val de popularitate şi vine cu propria „voce“ (= degetele), să ofere o alternativă israeliană la muzica unor staruri ale instrumentului precum Tigran Hamasyan. Recent strămutat la New York, pianistul israelian se prezintă drept muzician exotic cu sensibilităţi folk inspirate de rădăcini, iar noul album e conceput să „încapă“ pe o scenă cît mai mică şi mai intimă – la o adică, să-l poată cînta amicilor în propriul apartament, o zice chiar Hershkovits. Contrastul între această modestie şi sofisticarea muzicală a fost unul din ingredientele succesului lui Cohen şi probabil îi va servi şi pianistului. Albumul său solo se împarte echitabil între obligaţia clasicistă a oricărui pianist de -jazz care a început să înveţe instrumentul cu partituri Debussy şi obligaţia personală de a-şi reprezenta rădăcinile culturale. Cu bucăţi ca „Oye Asem“, „Annette & Issac“ ori „South to Cairo“ se achită de a doua obligaţie, cu „Woman’s Reach“ de prima.
Ornamentele orientale sînt discrete, mai discrete decît la Hamasyan, astfel că valoarea pop a albumului e mai redusă, materialul fiind oarecum adresat practicanţilor pianului – genul de album pe care instrumentiştii îl compun unii pentru alţii, cu codificări pe care muzicienii le vor aprecia mai mult decît consumatorii. Aceştia din urmă trebuie să se familiarizeze mai întîi cu distincţiile structurale dintre pianul impresionist şi pianul clasic, cu analogiile între prima categorie şi tehnici corespondente din alte arte (pictura). Eticheta „impresonismului“ nu mai are conotaţia negativă a epocii lui Ravel, ba chiar e un obiectiv asumat în jazz care se separă de pianul clasic prin manipularea de sentimente şi iscarea unei anume atmosfere – în acest sens pe levantici îi ajută exotismul şi tactica de a evoca un simţ al locului.
O altă referinţă familiară cititorilor acestei rubrici este Esbjörn Svensson, care a influenţat probabil pe orice pianist de jazz născut în generaţia celor care au acum 30 de ani şi nu are încă egal în abilitatea de a stîrni emoţii. Nu avem însă la Hershkovits acel ambalaj post-jazz, ci un material solitar în cel mai puternic sens al termenului, în care nici un element de augmentare nu e sesizabil, doar prezenţa cît se poate de solo a pianistului în faţa instrumentului său. Tehnicalităţile capătă în consecinţă prioritate faţă de ambianţă. Comparaţiile cu Brad Mehldau suferă de aceeaşi distincţie, probabil nu e încă timpul potrivit ca Hershkovits să se lanseze ca lider de proiect. Hank Jones, dintre veterani, e trimiterea cea mai frecventă din presă şi asocierea pe care pare s-o prefere pianistul.
Avishai Cohen se dovedeşte astfel o rampă de lansare pentru colaboratorii lui – fanii săi ar trebui să îl încerce şi pe pianist, deşi sound-ul e radical diferit în metodă şi obiectiv; e o invitaţie la descompunerea muzicii de trio în ingredientele sale, un experiment de fisiune muzicală care poate revela aspecte privind arhitectura jazz-ului, compoziţia şi decompoziţia genului.
Nitai Hershkovits Trio vor concerta pe 18 martie, în cadrul serie de concerte Jazz Nouveau, în Clubul Control din Bucureşti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.