Sofisticat & imprevizibil
● Jack White, Lazaretto, Third Man Records, 2014.
Lazaretto e dovada că Jack White ar face mai bine să menţină separate munca şi plăcerea. Dacă e musai, cîte un duet pe ici, pe colo ar trebui să mulţumească pe toată lumea. Sub aspectul creativităţii, pare-se că i-au priit divorţurile lui Jack White. Albumele sale solo sînt ceva mai sofisticate decît cele de familie, iar acest Lazaretto sintetizează cu succes toată cariera artistului, reuşind să cîştige noi fani cu unele idei proaspete, chiar mai năstruşnice decît rockul ludic pe care îl practica cu The White Stripes. E destul de neobişnuit ca albumele solo ale unui artist să fie mai complexe şi mai bogate în nuanţe decît cele scoase cu trupa (aici, trupele). În mod normal, e tocmai pe dos, dar în cazul de faţă, armata de colaboratori (peste 30 de la număr) oferă o gamă de competenţe mult mai largă decît nevestele şi iubitele cu care White s-a tot încăpăţînat să facă muzică. Umblă bîrfa prin tabloide că următoarea pe lista sa de victime sentimentale va fi Alison Mosshart, colaboratoarea din proiectul The Dead Weather, ceea ce prefigurează un viitor sumbru al trupei. Dacă nu cumva e încă o tentativă a chitaristului de a ajunge în cartea recordurilor cu ceva, cu orice (tentativele sale precedente fiind deja anecdotice).
În bună măsură, Jack White poate fi acuzat de hipsterizarea rockului american, în sensul remixării şi respoirii unui conglomerat de elemente lăsate în plata Domnului la finele anilor ’90, din pricina umbrei aruncate peste lume de Korn şi Marilyn Manson. Pe de o parte, White a resuscitat în cheie flamboaiantă desert rockul începutului anilor ’90 şi ruda sa mai angoasată, grunge-ul. Pe de altă parte, a preluat elemente din zone considerate decrepite, cum ar fi muzica country. Se întîmpla cu cîtva timp înainte ca Johnny Cash să moară şi tineretul să îşi amintească de existenţa acestui longeviv gen muzical. Totuşi, pentru o vreme, country-ul lui Jack White a fost o trăsătură decorativă, care să-i consolideze statutul de excentric post-Johnny Depp. Asta pînă s-a trezit cu o nominalizare Oscar pentru muzica westernului Cold Mountain, cînd a realizat că exista în country un mare spaţiu de manevră neexploatat de către o industrie care suferă în mod ciclic de orbul găinii. Fiind un priceput remixator cultural, nu i-a fost greu să îşi extindă stilul în zone prea puţin explorate pe atunci în rockul mainstream (cu toate că erau la îndemînă, nicidecum obscure ori de import).
Lazaretto conţine cele mai duioase momente country („Temporary Ground“) şi cele mai progresive faze blues-rock (cover-ul „Three Women“ după Blind Willie McTell) din discografia lui White. Albumul în ansamblu e un rock’n’roll sofisticat şi imprevizibil, extrem de diversificat stilistic, prin care artistul epatează prinosul de idei şi învăţăminte pe care le-a asimilat fie prin studiu individual, fie din postura de producător (destul de solicitat). Dacă debutul său solo a fost oarecum inerţial, cu materiale ce păreau rămase de la trupele pe care le-a îngropat şi un sound nisipos, derivat din desert rockul cu care artistul cochetează de la bun început, Lazaretto e o obrăznicie făcută să surprindă ascultătorul la (aproape) fiecare piesă şi să inducă în confuzie fanii obişnuiţi cu o oarecare uniformitate stilistică. Ediţia limitată a albumului mai conţine adaosuri, piese neterminate ascunse prin diverse trucuri tehnice, fragmente indecise aruncate la intimidare, deci materialul e făcut să polarizeze puternic şi totodată să creeze impresia unui număr de prestidigitaţie (la o anumită viteză de rotaţie, ediţia pe vinil începe să proiecteze holograme). Tarantino zicea că fură cîte ceva din toate filmele pe care le-a văzut. Ceva similar încearcă şi Jack White pe acest album şi, asemeni lui Tarantino, o face cu tenacitatea şi disciplina care transformă furăciunea într-o metodologie cu proprii valenţe creative. Plaja de input utilizată pe acest album se întinde pe aproape un secol – de la 1928 (de cînd datează piesa „Three Women“) pînă la anul curent, sugerînd ambiţii de-a dreptul academice în ce priveşte compilarea culturală.
Jack White va concerta pe 9 noiembrie la Romexpo. Bilete găsiţi aici.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.