Secvenţe
● Goldfrapp, Tales of Us, Mute Records, 2013.
Cînd, acum trei ani, Goldfrapp se arăta lumii cu Head First, un album cu o ţintă atît de transparentă – ringurile de dans şi topurile nu chiar atît de alternative ale momentului –, şi cu o zînă Alison captivă în silueta unei dive uşor disfuncţionale, balansînd periculos între glitz & glam, ocultism şi o policromie sonoră oarecum seducătoare, deşi puţin cam îndoielnică, ceva mici cutremure să tot fi fost. HF venea imediat după Seventh Tree, o (capod-)operă cvasiambientală, cu rădăcini în nişte ere în care paietele ajungeau destul de rar pe scenele de concerte. Nu se întîmpla atunci, totuşi, nimic nou pentru o trupă ca Goldfrapp, obişnuită să funcţioneze schimbîndu-şi viteza şi temperamentul cu o dexteritate de invidiat.
De la debutul acela întunecat, încîntător şi îndepărtat numit Felt Mountain, duo-ul londonez a comutat stilistic odată cu fiecare intrare pe uşa studioului de înregistrări, fie că rezultatele acestora s-au numit electro-pop sau folktronica. După flirtul intensiv cu sintetizatoarele şi imaginarul anilor ‘80 de pe amintitul Head First, trebuia ca Alison Goldfrapp şi Will Gregory să facă măcar un pas în lateral. Zis şi făcut. Noul album de studio – Tales of Us – se refugiază într-un teritoriu în care, cel puţin aparent, englezii s-au simţit mereu confortabil – o planetă tranchiliza(n)tă, pe care e mereu loc doar pentru un David Lynch şi un Ennio Morricone şi pe care cîntecele poartă nume şi duc poveşti de oameni trăind sau murind undeva pe muchia vieţilor lor. Undeva, o/un „Annabel“, ieşit/ă din romanul cu acelaşi nume al lui Kathleen Winter, îşi trăieşte drama printre rîndurile respirate de Alison – „When you dream you only dream you’re Annabel / All their secrets there inside you Annabel / Born beneath an emerald sky sing Annabel / Nothing that they did will stop you Annabel...“ Altundeva, un glonţ ar putea ucide o „Jo“ – „Heard a shot and someone calling / Strained in darkness / Vapour like a veil hangs over the city tonight / (...) / Run, you better run, you better run for your life...“ Refrenul-mantră, obsedantul şi sinistrul pian care nu vrea să se oprească, luna asta – se va întoarce! – „sîngerie“ şi îngheţată, privind scena de sus, toate dau tonul unui album în care „cinematic“ e cuvîntul-tautologie. Undeva, vocea lui Alison înoată printre chitări şi viori, pentru a spune povestea de dragoste a doi soldaţi care se îndrăgostesc unul de celălalt pe unul dintre fronturile celui de-al Doilea Război Mondial – „How will I find you again / Fate or chance / A beauty in uncertainty...“ Altundeva, o „Thea“ urmează a fi alungată din oraş pentru vina de a se fi îndrăgostit de cine nu trebuie – „There’s wild in your eyes oh Thea / There’s a light there’s a feeling / It’s cruel and it’s dark in this town / Are they mad were we dreaming...“ E şi întuneric, şi speranţă pe Tales of Us. E şi frumuseţe, şi spaimă. E şi ostentaţie, dar şi o eleganţă irepresibilă. E şi o monotonie care unora li s-ar putea părea enervantă, şi şarm cît să nu se vadă nimic din ea.
Paul Breazu este jurnalist.