Satanic jazz

● John Zorn, Mycale – The Book of Angels 13, Tzadik, 2010. 

Probabil mai rar decît pe vremuri, dar unii încă se mai plîng că rockerii sînt cu dracu’, că arată nu ştiu cum şi dau din cap ca nişte posedaţi. Dar l-aţi văzut pe John Zorn cum face? Mai ales cînd e în aceeaşi încăpere cu omologul său (din lumea rockului) Mike Patton, cu pionierul rockului psihedelic japonez Keiji Haino, cu chitaristul uns în toate unsorile Buckethead, cu toboşarul de la Napalm Death, ori masonul Justin Broadrick (Jesu, Godflesh). În această combinaţie (cu unele variaţiuni), John Zorn a adus sub acelaşi acoperiş jazzul (free), metalul extrem (death metal, grindcore) şi muzica de desene animate sub titulaturile Painkiller şi Naked City (pe ultimii probabil i-aţi remarcat pe coloana sonoră a filmului Funny Games al lui Michael Haneke). 

Nu vă lăsaţi păcăliţi nici de armoniile vocale sublime ale discului apărut sub numele Mycale. E un fel de „vorbit în limbi“ a cappella, iar titlurile pieselor sînt nume de demoni din mitologia iudeo-creştină. Albumul e volumul 13 din suita Masada Book Two (16 albume!), compusă de Zorn, interpretată de numeroşii săi colaboratori şi dedicată demonilor care au bîntuit cîndva Iudeea, iar acum îl bîntuie probabil pe artist. Mai este şi un Masada Book One – tot cam atîtea albume, dar cîntate într-un cerc mai închis, de către Zorn însuşi şi grupul său Masada, mai puţin colaboraţionist, dar cu o mai intensă activitate live. Multiplele încarnări ale grupului Masada şi cele aproape 30 de albume constituie poate cea mai cărnoasă şi productivă perioadă (faţetă, mai corect) a carierei artistului, o tentativă ambiţioasă de a scoate folkul evreiesc (klezmer) din zona tradiţională şi a-l aduce în lumea postmodernă, fie şi cu suportul demonilor. Tentative de jazz oculto-satanic a mai avut Zorn cu cîteva materiale inspirate de Aleister Crowley şi H.P. Lovecraft. 

John Zorn arată ca Woody Allen în pantaloni de camuflaj şi are o discografie de competenţa Guinness Book: peste 400 de albume compuse şi/sau cîntate în aproape 60 de ani (presupunînd că şi-a început cariera de improvizator free-jazz încă de la naştere). În lumea jazz, Zorn e cam ce e Mike Patton pentru lumea pop-rock: experimentator obsedat, mentor de şcoală muzicală, autor de coloane sonore, lider sau producător de trupe din cele mai variate genuri, deopotrivă idol şi trădător al genului în care a crescut. Era inevitabil ca la un moment dat cărările lui Zorn şi ale lui Patton să se intersecteze, pe cînd bîjbîiau cu băţul detector de comori prin deşertul muzical modern. Fiecare dintre ei şi-a înfiinţat o casă de discuri (Tzadik şi Ipecac) prin care şi-au produs şi cîntat reciproc albume în ultimele două decenii, cele mai recente colaborări fiind seria de discuri publicate sub numele Moonchild Trio. Cu alte ocazii, Zorn a făcut muzică de cameră cu amicii săi din Franţa, noise – cu cei din Japonia, computer music, coloane sonore originale şi prelucrări de coloane sonore clasice (ciclul de 24 de albume Filmworks). De aceea îmi place să-l consider cel mai important activist din world music. 

Desigur, eticheta induce în eroare, reflectînd mai degrabă versatilitatea şi multiculturalitatea lui Zorn, decît sonorităţile etno, promovate de regulă sub această calificare. Probabil un amator de world music şi-ar propune să-l ocolească pe Zorn pe viaţă, dacă ar auzi nechezatul de cal şi guiţatul de porc simulate cu saxofonul pe recenta colaborare cu Fred Frith (intitulată Late Works). L-aş sfătui în acest caz să-i acorde credit măcar vreme de o piesă (nici cinci minute) de pe Mycale. Spre deosebire de precedentele volume (instrumentale), Mycale propune un fel de klezmer a cappella minimalist, fără instrumente, cu iz de Bobby McFerrin, dar cîntat de un cvartet multicultural de domnişoare, cu versuri din Tora, Pessoa şi felurite incantaţii. 

Urmînd un model testat deja la aniversarea a 50 de ani, John Zorn a promis că în acest an va scoate 12 albume. În free jazz nu e chiar o performanţă, se pot trage albume pe bandă în timp real, fără nici o planificare. Totuşi, nu e cazul aici – Mycale e atît de ticluit, încît mă face să cred că şi-a băgat Baal coada.  

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com