"România e ţara care m-a hrănit spiritual"
- interviu cu Monica MADAŞ -
De ce te-ai născut în România?
Obişnuiam să mă întreb de ce a trebuit să mă nasc într-o Românie comunistă, în mediul traumatizant al cuvintelor înfundate în gîtlej şi în acea teamă paralizantă de a-ţi exprima adevărata identitate. Mama m-a crescut cu folclor românesc şi, de cîte ori era tristă şi deznădăjduită, cînta din tot sufletul. Aşa am învăţat să iubesc doina populară şi, mai tîrziu, să-mi exprim la rîndul meu ofurile şi bucuriile prin muzică, păpuşi, poezie... România m-a hrănit spiritual şi sînt ceea ce sînt tocmai datorită mediului din care vin.
Pe scurt, cine eşti tu?
Un cotrobăitor într-ale vieţii şi mirărilor de zi cu zi. Aş putea spune: sînt mereu peste tot şi uneori niciunde, am amprentele unei entităţi feminine şi respir senzaţiile nopţilor senine, sînt, uneori, prea cuminte şi prea ascultătoare, iar de cele mai multe ori îmi reflect neliniştile în oglinda curată a sufletului-soare. Ar fi multe de spus şi diverse de adăugat... dar pînă la urmă, sînt un simplu semn de întrebare aşezat inconfortabil peste o lume ameţitor de mare.
De ce ai luat drumul Marii Britanii?
E un spaţiu care m-a fascinat dintotdeauna. Este extrem de cosmopolit şi asta face bine spiritului meu neliniştit şi veşnic căutător într-ale noului şi diversităţii. Şi este un mediu foarte inspiraţional pentru muzica mea.
De la Bucureşti la Londra
Cum este viaţa ta la Londra?
Plină de evenimente şi, în general, foarte plăcută. Încerc să-mi împart în mod egal activităţile profesionale. Eu sînt păpuşar de meserie şi am cîteva workshop-uri de construcţie şi mînuire a păpuşilor. Mai sînt şi grămezile de oportunităţi de a colabora cînd cu London Film School – unde tocmai am luat parte la un workshop de film, participînd ca actriţă, cînd cu Royal Stratford Theatre sau Central School of Speech and Drama – unde am predat în decembrie, timp de două săptămîni, pentru studenţii de la master, un workshop de păpuşi. Şi multe alte minunate şanse de a lucra cu oameni creativi în proiecte interesante.
Momentele mai triste sînt cînd nu am de lucru (cînd lucrezi ca liber profesionist asemenea perioade sînt inevitabile), cînd nu am colaborări sau cînd, din diverse motive, trebuie să fac mici pauze de creativitate. Serile, de obicei, am concerte sau, dacă nu, fac muncă de organizare a viitoarelor proiecte, înregistrări pentru cele două albume la care lucrez şi pregătirea unui volum de poezie. Pe scurt, viaţa la Londra: treabă multă şi diversă. E de la sine înţeles că, în afară de muncă, există ieşirile în oraş, vizitele pe la prieteni, dar totul cu cumpătare: viaţa la Londra este foarte scumpă.
Cum a început colaborarea ta cu Nick Van Gelder?
Obişnuiam să merg pe la jam session-uri în Camden Town. Era un band acolo care în fiecare luni seară, după reprezentaţii, la final, invitau muzicieni la impro jazz. La un moment dat, după ce am cîntat o piesă free style, s-a apropiat de mine un băiat timid care m-a felicitat, întrebîndu-mă dacă voi veni şi data viitoare, ca să cîntăm ceva împreună. M-am uitat la el, vorbea încet şi foarte politicos, de-abia îl auzeam în gălăgia din club. I-am răspuns că da, posibil etc. Vroiam să plec cît mai repede acasă. Stăteam în sudul Londrei şi Camden-ul era tocmai în partea de nord, la două ore distanţă cu autobuzul de noapte. Dar ne-am reîntîlnit după o săptămînă, am improvizat total jazz, a ieşit foarte bine şi... am hotărît să continuăm colaborarea. Abia mai tîrziu am aflat că acel tînăr a fost parte din primul val Jamiroquai, ca drummer şi co-writer împreună cu JK, vocalistul trupei.
Cum ţi se pare mediul artistic românesc, din vremea în care ai decis să pleci, prin comparaţie cu cel pe care îl regăseşti acum?
La început de drum, habar n-aveam că industria muzicală este un teritoriu extrem de competitiv, nu întotdeauna fair play la capitolul „balans real între adevăratul talent şi fiţele de MTV“. Mergeam des pe la concertele din Art Jazz Club şi Green Hours şi lumea începea să fie din ce în ce mai mică şi mai sufocantă. Umblam bezmetică să găsesc cît mai multe colaborări şi să-mi scot proiectul în lume. Am cîntat şi cu Marius Popp, care spunea că era fermecat de uşurinţa improvizatorică a vocii mele, dar am primit şi cîteva critici la adresa stilului pe care îl abordasem împreună cu maestrul meu. Totul se manifesta haotic şi mult prea complicat de susţinut. Toată exuberanţa creativităţii era luată drept un moft într-o lume extrem de încrîncenată, plină de reguli şi tipare în care trebuia să te înscrii ca să reuşeşti. Iar eu nu aveam această reţetă a succesului. Am primit telefonul cu „recunoaşterea muncii şi a talentului“, cu cîteva zile înainte să plec din ţară. M-am bucurat şi nu prea. O amestecătură dulce-acrişoară de senzaţii care îmi dădeau stări contradictorii. În Anglia, mai mult ca oriunde, este un teritoriu extrem de competitiv. Dar la un nivel foarte profesionist şi, practic, tot ceea ce trebuie să faci ca să reuşeşti, dacă ai talent şi eşti bun în meseria ta, este să munceşti pe brînci, continuu şi susţinut. Pînă la urmă satisfacţiile vin, într-o mai mică sau mai mare măsură. Şi nu mai contează naţionalitatea, dacă eşti român, bulgar sau chinez. Dacă ai talent, îţi este recunoscut şi gata!
La ora actuală, în România nu ştiu ce se mai întîmplă pe plan artistic. Poposesc destul de rar prin ţară şi nu sînt la curent cu noutăţile. Însă este minunat că, atunci cînd vin cu cîte o cîntare, lumea se adună şi ne bucurăm cu toţii de moment şi de muzică.
Plecare, pe muchie de recunoaştere
Cînd ai avut primele concerte în România şi de ce ai revenit pe scena românească?
După ce m-a auzit şeful clubului Art Jazz în toamna lui 2005, unde mă invitase Anca Parghel să cînt o veche doină românească, şi mi-a oferit spaţiul localului pentru a-mi face propriul proiect. Îl cunoşteam pe Arthur Balogh, un foarte tînăr şi talentat basist de jazz, care l-a cooptat pe amicul său, George Dumitriu, chitarist şi violonist de excepţie, şi, după cîteva repetiţii pline de haz şi multă improvizaţie, am realizat un concert numit Doina Jazzului, cu care de altfel am fost şi nominalizaţi la premiul de debut în jazzul românesc. A fost un debut promiţător, dar noi trei deja ne făceam planurile de plecare. Toţi trei, în trei direcţii diferite. Toţi cu visele puse la bagaj, cu palmele streaşină şi ochii aţintiţi spre alte zări (de soare pline). După plecare, am revenit în ţară cu concerte date în primul rînd pentru prietenii de aici, concerte care erau şi un bun motiv ca să ne adunăm cu toţii. Mai nou, cînd vin în România, la concertele pe care le dau vin tot felul de oameni pe care nu-i cunosc, dar care au auzit muzica mea, de pe website sau de la alţi prieteni. Umblă vorba şi bine face.
De ce îţi este dor şi pentru ce ai vrea să revii în ţară?
Mi-e dor de viaţa la ţară, de mama, de căţelul meu cel şturlubatic, uneori de tata (deh, avem noi o relaţie mai specială şi nu ne ducem lipsa unul altuia prea mult), de prieteni şi de multe alte lucruri bune şi frumoase.
a consemnat Stela GIURGEANU
Pe Monica Madaş (Monooka) am cunoscut-o după concertul susţinut la MŢR, Made in London. Monooka a terminat ATF-ul în 2003, secţiunea Teatru de Păpuşi, după care a urmat un masterat în domeniul filmului de animaţie, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Timp de cîţiva ani a profesat ca păpuşar la Teatrul de Păpuşi din Oradea, apoi în Bucureşti, la „Ţăndărică“. Pasiunea ei a rămas însă muzica, debutînd, în 2006, pe scena Art Jazz Club, cu proiectul „Doina Jazz-ului“, alături de Arthur Balogh şi George Dumitriu. În acelaşi an a fost nominalizată la premiul de debut pentru jazz. Cu toate acestea, România nu i-a oferit prea multe şanse artistei, care a preferat să plece din ţară. S-a stabilit de cîţiva ani în Marea Britanie, unde a cunoscut succesul şi a dobîndit recunoaşterea, concertînd în prezent alături de Nick van Gelder, unul dintre cei patru muzicieni care au pus bazele trupei Jamiroquai. De ce a plecat şi cum regăseşte mediul artistic la ora actuală în România – sînt doar cîteva întrebări la care artista mi-a răspuns, după concert.
Foto: Sebastian HEROIU