Rodion şi incredibilele lui benzi de magnetofon

● Rodion G.A., The Lost Tapes*, Strut Records, 2013

Acel „lost“ din titlul albumului spune mai multe decît pare. Acum 36 de ani, la Cluj, Rodion Ladislau Roşca inventa, împreună cu Gicu Fărcaş şi Adrian Căprar, o formaţie pe care fiecare dintre noi ar fi trebuit să o cunoască mai bine. Rodion G.A. s-a numit, după prenumele celor care au fondat-o. Iar urmele lăsate în arhivele publice şi vizibile ale contemporaneităţii – mă refer aici la acel vast agregator al trecutului care este YouTube – sînt aproape inexistente. Un videoclip filmat pentru programul de Revelion al Televiziunii Române, cîndva, în 1982, şi alte cîteva piese, unele – două, mai exact – apărute pe singurul disc pe care această trupă şi-a văzut vreodată numele, Formaţii Rock V, publicat de Electrecord în 1981, altele niciodată imprimate pe un suport fizic.

În ultimii ani, ceva se schimbă. Un label românesc, Roadrunner Music, aşază o piesă Rodion G.A. pe o compilaţie cu muzica noului val, The Next Dog Desert Island Selection, în 2008. Şi anunţă pregătirea unui box set cu piesele nepublicate ale trupei clujene. Dar nu se întîmplă nimic. Cîţiva ani mai tîrziu, colectivul Future Nuggets îl recuperează pe liderul formaţiei, acesta fiind motivul pentru care, anul acesta, Strut Records, unul dintre label-urile cu ştaif din Marea Britanie, împreună cu Ambasador’s Reception, un spin off Future Nuggets, ajung să lanseze, pe 28 mai, primul disc integral al Rodion G.A. La 36 de ani de la apariţia acestui band unic în istoria muzicii fabricate aici.

Înregistrate în anii în care România trecea prin cele mai paranoide timpuri ale sale – majoritatea pieselor au fost imprimate pe benzi de magnetofon între 1978 şi 1983 – cîntecele Rodion G.A. sînt, la prima vedere, reprezentări ale acelui layout social claustrofobic pe care regimul politic al momentului îl construia cu un entuziasm idiot. Într-o perioadă în care cea mai mare parte a muzicii locale funcţiona într-o estetică acceptabilă „vămilor cenzurii“, cu care se afla într-un continuu joc al negocierii cu un singur cîştigător, Rodion Roşca, arhitectul şi stilistul trupei, alegea să meargă în răspăr cu ceilalţi. Sound-ul acesta de pe The Lost Tapes vine dintr-o galaxie pe care nimeni, cu evidenta excepţie a autorului, n-o cunoaşte: undeva în preistoria dark wave-ului, Rodion G.A. ar fi putut avea un loc în faţă, într-o trupă imaginară care i-ar fi putut conţine pe Florian Schneider, Tony Iommi şi Edgar Froese. Ce se aude pe album e, dacă vreţi, prima încercare consistentă a unui muzician român din zona (cvasi-)rockistă de a compune muzică electronică, aşa cum rezona ea cu propria definiţie şi cu propriile limite în acei ani: un magnetofon Tesla devenea un instrument acceptabil în laboratorul lui Rodion Roşca, alături de un drum machine Vermona, o clapă Casio şi un sintetizator Faemi. Iar încercarea aceasta ne-a livrat, din punctul meu de vedere, un paradox fericit: un muzician atît de particular şi de talentat încît n-a putut fi niciodată complet înţeles de nimeni, o trupă care nu a avut, cel puţin în România, nici precursori, nici urmaşi, un disc, acest The Lost Tapes, pe care ar trebui să-l ascultăm pînă cînd „lost“ va deveni cu adevărat „found“.

*Albumul The Lost Tapes poate fi cumpărat online de pe piccadillyrecords.com.

Paul Breazu este jurnalist.