Röck & Röll

•  Motörhead, The Wörld Is Yours, Future PLC/Motörhead Music, 2011.

„Sîntem Motörhead şi cîntăm rock’n’roll!“ E destul adevăr în fraza care deschide fiecare concert al bătrînilor rockeri din Marea Britanie. De la On Parole – primul album al formaţiei inventate de Ian Fraser Kilmister, fost roadie al grupului lui Jimi Hendrix şi membru disfuncţional al iconicilor space rockeri Hawkwind – încoace, vehiculul prin care vocalistul şi-a exhibat dragostea pentru un anumit gen muzical a cîntat, preţ de 19 albume, rock’n’roll. Chiar dacă unul drapat masiv în urgenţa punk-ului şi atins din cînd în cînd de sincopele rhythm & blues-ului. Nu rock’n’roll-ul lui Elvis sau al The Rolling Stones, desigur, ci unul extrem de particular, în care ritmul în ropote, riff-urile sîrmoase, basul folosit ca o chitară cu distors şi vocea aceea vag baritonală, uzată de toate substanţele, interzise au ba, ale lumii, şi textele fruste şi musculoase au creat o operă în faţa căreia ar trebui să ne înclinăm politicos. Noi şi cohorta de trupe pletoase de heavy metal care a explodat la începutul anilor ’80 şi care încă reuşesc să umple stadioane.

Nu stă departe de estetica reducţionistă a trupei lui Lemmy nici acest al 20-lea opus, chiar dacă simţi, pe undeva, că parte din exploziva lor energie s-a topit. Cumva logic, pentru nişte tipi care, oricît de sălbatici şi amfetaminizaţi ar părea pe scenele lumii, au sărit binişor de 60 de ani. (Măcar atît de logic pe cît sună întrebarea „Prin ce minune au reuşit să supravieţuiască, gustînd din toate tentaţiile existente?“) Cu toate astea, The Wörld Is Yours funcţionează fără reproş. Fără să calce prin alte locuri decît acelea pe care le tot frecventează de exact 35 de ani, muzica făcută de Motörhead sună exact aşa cum ştim, fie că mă gîndesc la Motorizer, penultimul album, fie la teribilele Aces of Spades, Orgasmatron sau LP-ul live No Sleep ’till Hammersmith. Nici un adaos, nici o inovaţie, nici o schimbare. (În fond, cine naiba are nevoie de o formaţie Motörhead care să sondeze teritorii alunecoase?) E încă tonică şi cinstită, lipsită de subtilităţi inutile şi de intarsii pretenţioase. Este doar ceea ce este atunci cînd apeşi pe Play, rafale de sunete şi cuvinte de cîte trei minute, scuipate onest chiar în faţă. Şi apoi, cortina. Predictibil, dar eficient. Toate cele 10 piese ale acestui album de aproximativ 39 de minute sînt construite în stilul adus la suprafaţă de grup acum mai bine de trei decenii şi perfecţionat de-a lungul lor. „Born to Lose“ mi-e atît de cunoscut, dincolo de parafrazarea acelui cîntec „Iron Horse/Born to Lose“ din 1977, încît am senzaţia că l-am mai auzit de cîteva sute de mii de ori prin discografia lor – tobe mitraliate à la „Philty Animal“ Taylor, în care double bass-ul împinge constant piesa înainte, riff-uri grele, sufoca(n)te livrate de Mikkey Dee şi vocea aceea cu care Lemmy îşi latră nemulţumirile faţă de lumea asta la marginea căreia a stat întotdeauna. Motörhead şi nimic mai mult. Albumul curge la fel pînă la sfîrşit, avîndu-şi, ca respiro, „momentul Chuck Berry“ cu „Bye Bye Bitch Bye Bye“ şi cîteva twist-uri – sabbathiana „Brotherhood of Man“ şi sentimentalista „Rock’N’Roll Music“.

 

Paul Breazu este jurnalist.