Ritualuri de vindecare
● Björk, Vulnicura, One Little Indian, 2015.
Are 49 de ani şi a trecut, probabil, prin unul dintre cele mai delicate momente ale existenţei sale. „My soul / Torn apart / My spirit / Is broken / Into the fabric / Of all / He is woven. / Your fear / My limitless / Emotions / I am bored / Of your / Apocalyptical / Obsessions. / Did I love you / Too much? / Devotion / Bent / Me over. / So I rebelled. / Destroyed / The icon…“ E ceva profund sfîşietor aici, iar cînd
-urile cresc în frecvenţă şi intensitate, înghiţind tremurul vocii,
-ul provocat de ele nu poate sfîrşi decît, din nou, într-o implozie dureroasă şi lentă. Şi tot aşa, într-o buclă infatigabilă. „I did it / For love!“… Acum ştii unde te afli. Pe cel de-al nouălea album de studio, Björk Guomundsdóttir îşi examinează eşecul relaţiei sentimentale avute cu artistul american Matthew Barney, sfîrşite în 2013, după 13 ani.
, apărut înainte de termen — din cauza uneia dintre deja tradiţionalele scurgeri ale demo-urilor pieselor din studio către Internet — la casa de discuri londoneză One Little Indian, e croit după chipul şi asemănarea celei mai întunecate reprize de pe el, cele 10 minute şi 4 secunde agonice ale piesei „Black Lake“. Violoncele funerale, viori îndurerate, violoncele înlăcrimate, viori infinite străbat de la un capăt la celălalt o producţie în esenţă minimalistă, frugală, dar grea, încărcată. Oamenii de studio, Alejandro Ghersi/Arca şi Bobby Krlic/The Haxan Cloak,
-ul şi producătorul, respectiv responsabilul
-ului, reuşesc să livreze o aparenţă avangardistă LP-ului — se simte pe undeva gustul straniu al
-ului chamber-pop-ist al lui David Sylvian — prin ciocnirea dintre accentele noise & post-R&B şi ornamentaţiile orchestrale, aranjate de însăşi Björk, ca în perioada
. Acolo unde schematismul acesta orchestral şi melodramatic tinde să scufunde albumul, vulnerabilitatea şi sinceritatea islandezei îl ridică la suprafaţă.
e, în ultimă instanţă, un album de autor. Peste toate pluteşte tuşa puternic conturată, mai prezentă decît pe ultimele albume, a vocii islandezei, care spune povestea dragostei sale terminate trist, înecîndu-se, rupîndu-se, tremurînd, căzînd, ridicîndu-se. Vulnicura e şi un instrument de vindecare – titlul albumului vine de la două cuvinte latineşti, vulnus, care înseamnă „rană“ şi cura, tratament –, un medium terapeutic pe care artista îl accesează pentru a trece mai departe: „Our hearts are coral reefs in low tide / Love is the ocean we crave / Restlessly turning around and around / I am dancing towards transformation. / Learning by love to open it up / Let this ugly wound breathe. / We fear unconditional heart space / Healed by atom dance…“ Extravagantul duet cu Antony Hegarty (Antony and the Johnsons) e puntea pe care o trece dincolo, într-o dimension în care rănile trecutului încep să se vindece: „I have followed a path / That took sacrifices. / Now I sacrifice this scar. / Can you cut it off?“ Universul ei intrase în comă. Acum a ieşit din ea.
Paul Breazu este jurnalist.