Rezistența prin divertisment
● Gunship, Dark All Day, Horsie In The Hedge LLP, 2018.
Retro-fetișismul muzical e în formă exemplară pe al doilea album Gunship, acest Dark All Day. Succesul trupei se sincronizează cu relansarea regizorului veteran John Carpenter în chip de muzician live – coloanele sonore din anii ’80 realizate de acesta (pentru propriile filme SF) sînt sursă de inspirație pentru Gunship și pentru multe alte grupuri care au ales să se înroleze în campania de recuperare și remixare a trecutului pentru cei ce nu l-au trăit. Numeroși astfel de artiști vin din industria jocurilor video, alții vin din comunitatea rock/metal încercînd să se reinventeze pentru un nou tip de festivaluri hibrid (rock + muzică electronică).
Britanicii Gunship fac parte din ambele categorii – cartea lor de muncă indică unele contribuții la industria jocurilor, pe de altă parte, proiectul s-a născut din rămășițele grupului de nu-metal tardiv Fightstar. Există o distincție esențială între a fi tardiv și a fi retro – dacă Fightstar se chinuiseră să se poziționeze undeva între Deftones și Slipknot la zece ani după ce trupele respective își pierduseră relevanța, Gunship dă timpul înapoi pînă la a dobîndi un statut respectabil. Anii ’80 sînt o sursă inepuizabilă de nostalgii. Discotecile noastre încă vibrează de muzica epocii respective, transferată cu succes între generația pentru care nostalgia e reală (legată de o anume „rezistență prin divertisment“) și generațiile succesoare care au asimilat-o fie sub pretextul ironiei, fie prin exces de expunere involuntară la gusturile părinților și mătușilor. Țările ex-comuniste au o relație cu totul specială cu acest retro-fetișism, e o formă de „valori tradiționale“ – recent, Samantha Fox și Ricchi e Poveri au scos din case un public mai numeros decît festivalurile progresiste Jazz in the Park și Artmania (laolaltă).
Fenomenul synthwave reprezentat de Gunship ne demonstrează că și Occidentul a trăit propriile forme de rezistență cu acompaniament muzical, marcate senzorial prin coloane sonore specifice tehnologiei vremii. Sintetizatoarele optzeciste se fac auzite în felurite genuri redescoperite din 2000 încoace (dream pop, bunăoară), însă abia în synthwave avem o practică de venerare a instrumentului și a pionierilor care l-au consacrat. Filmele lui Carpenter fac parte din pionieratul respectiv, acesta redefinind regulile cinema-ului horror/SF folosindu-se de muzica virală (compoziții proprii) pentru a fixa idei și senzații tari în memoria spectatorilor. Astăzi, unul dintre cele mai importante grupuri synthwave îi poartă numele (Carpenter Brut), iar Gunship s-au folosit și ei de asocierea cu regizorul-muzician la momentul debutului.
Cu noul album, însă, trupa își diversifică sursele de inspirație, punctînd referințe-cheie la cultura retro-futuristă (înțelegînd prin asta modul în care vedeau viitorul futuriștii trecutului). Avem astfel piese ce invocă filmul Ghost in the Shell și animațiile cyberpunk japoneze, blockbuster-ul Ready Player One al lui Spielberg ori recent împrospătatul Blade Runner. Toate vin deopotrivă cu indicii vizuale (în videoclipuri) și cu ingrediente sonore (influențe de la Tangerine Dream și Vangelis pînă la vaporwave-ul japanofil). Trupa depășește cu această ocazie statutul de experiment încropit pe un laptop – nu s-au anunțat încă turnee live, dar sînt semne că se pregătește ceva: recrutarea unui baterist, numeroși invitați live (printre care Tim Cappello, notoriul saxofonist lasciv al Tinei Turner de altădată) și prezența constantă a componentei vocale. Trupele de gen au atras atenția prin concerte deosebite, iar lansarea Gunship în format live a devenit, cu acest album, o cerință stringentă și totodată o promisiune.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.